„Să-ți amintești de mâinile mele cândva”

sept. 22nd, 2021 | By | Category: La Țintă!

Neistovită inima vântului (Cartier, 2020) se intitulează antologia croită de Constantin Abăluță din opera poetică a lui Miron Kiropol, poet bilingv emigrat în Franța în 1969, pe care establishment-ul literar românesc l-a uitat aproape cu desăvârșire, la fel ca pe alți câțiva autori de neocolit ai generației sale, precum Vintilă Ivănceanu (stabilit la Viena în 1970, unde a decedat în toamna anului 2008) sau Dușan Petrovici (trăitor în Germania de aproape patru decenii).

Stingându-se în luna iunie a anului trecut la Paris, la 83 de ani, poetul originar din București nu a mai apucat, din păcate, să vadă publicată această selecție riguroasă din șaptesprezece volume de poezie apărute între 1967 și 2019. Puțin sau aproape deloc cunoscut în România, deși a publicat după 1990 constant, însă cărți masive scoase de edituri mai greu reperabile sau fără distribuție și ecouri, Kiropol este un poet relevant pentru literatura scrisă de generația debutată la sfârșitul anilor 60 ai secolului trecut. În plus, el este unul dintre acei autori ce demonstrează că receptarea poeziei este și un joc social nemilos cu cei discreți și abandonați, așa cum pare acest poet, în parcursul lor de durată. Motiv pentru care merită salutată târzia recuperare pentru care îi suntem datori lui Constantin Abăluță, antologia din „Cartier de colecție” readucându-l pe poetul parizian, fie și numai pentru un moment luminos și revelator, în atenția celor de azi.

Din primele două volume publicate de Kiropol înainte de a fugi din România socialistă, adică Jocul lui Adam (1967) și Schimbarea la față (1968), Abăluță păstrează în Neistovită inima vântului cincisprezece poeme, ce compun profilul unui poet retractil și anxios, în versurile căruia melancolia și puseele extatice se contopesc păstrând acea „aură imaterială” despre care scria cândva Lucian Raicu. Îndoindu-se până și de propriile îndoieli, Miron Kiropol este în mod fundamental un gracil confruntat cu spectrele unei suferințe greu de numit, pe care le îndură printr-un proces de transfigurare cu caracter incantatoriu. Artizan din familia marilor lirici spirituali ai modernității – nu mi se pare deloc întâmplător că Pierre Emmanuel l-a recunoscut și sprijinit pe tânărul poet decis să rămână de cealaltă parte a Cortinei de Fier –, Kiropol apare ca un hölderlinian atent la cele mai simple gesturi și tipare ale existenței: „O ghindă căzută în ziua aceasta mi-e viața / privindu-și coaja / pe care copiii o vor lua să o poarte / ca pe mici degetare. / […] Pune-mă-n glastra cu flori / sau alături pe masă / cu lemnul meu de stejar lângă lemnul / de brad al creioanelor unde rășina mai plânge, / așază-mă-n umbra acestei cărți groase / cu aur pe ea, / lângă mâinile tale, / lovindu-mă întâmplător și moale / să-ți amintești de mâinile mele cândva” („Ghindă”).

Nu altele sunt strunele pe care Kiropol își concepe și practică poezia la deplina maturitate – după câteva cărți scrise în franceză și publicate în anii ’80, M.K. reîncepe să publice în românește, începând cu Această pierdere (1992). Nu cred că este o coincidență că revenirea lui Kiropol se petrece prin acest volum, cu un titlu care oglindește titlul unei cărți apărute într-un tiraj confidențial la Librairie Le Pont de l’Épée în 1983, Dieu me doit cette perte. „După ce am cutreierat materia înțeleg / că nu i-am cunoscut decât masca, / pe care oboseala la sfârșitul balului o zvârle / în cufărul putrezit” („Inventar”) – sunt versuri care ar putea rezuma atitudinea poetului la un sfert de secol de la prima sa carte. Însă Kiropol inventariază și lucruri noi, cu o conștiință de „Maestru al oboselii” care îl face să fie mai direct și tranșant: „Hârtia pe care scriu / miroase a cârnați, / orașul miroase a cadavru, / poporul miroase a seu, / triumful miroase a deznădejde.” „Salariul vieții mele este eroarea” clamează subiectul poetic al acestor texte scurte și percutante, având conștiința că este „silit să vorbească mort” („Eroarea”).

Baroc și meditativ, Kiropol are unul dintre momentele de vârf ale scrisului său în 1997: Diotima este un volum de poeme în proză ce amintește de Emil Botta și de Mihai Ursachi (autor al unui volum cu același titlu la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut). Chiar așa, un Ursachi lipsit de fast și mult mai productiv decât poetul Marii înfățișări pare Miron Kiropol în volumele din ultima parte a vieții. Întâlnești versuri, secvențe memorabile, cu valoare de adagiu, în destule dintre poemele acestui autor în chip paradoxal precipitat și răbdător: „Îndeletnicirea omului e spaima, / Căci numai ea cunoaște înțelepciunea” („De prăsilă”), „Această dimineață e încă o dată moartă” („Această dimineață”), „Ce să-i faci, asta-i opera divinității, / O adevărată bătaie de joc” („Opera divinității”), „Vorbesc de vânătoare dar sunt ales vânat” („Vânătoare”), „Acum, dacă m-am născut, / Ce să mă fac? / Spălător de Dumnezeu, / Asta mi-e singura meserie la care mă pricep. / Îl spăl pe cap, pe mâini, pe picioare, / Îi spăl inima cu tot / Ce îmi rămâne din carne […]” („Sâmburele”). Aceste din urmă versuri fac legătura cu incipitul poemului intitulat „Fixitate”: „Iată ideea mea fixă: / Repede să mă despart de splendida carne / Din care am cunoscut fruct și teroare”, care arată continuitatea neabătută a poetului cu lirica sa de tinerețe, preocupată de eterna și insolubila dihotomie dintre suflet și carne.

Apropierea senectuții urgentează fluxul poetic și îi dă un nou suflu, ca în acest poem de la începutul mileniului: „Am iubit și urât asemenea tuturor muritorilor. / Aș fi vrut să mărturisesc mai mult dragostea / Decât ura înaintea plutei apuse a soarelui, / Dar n-am știut să-mi stăpânesc inima / În mânia ei infantilă împotriva / A tot ceea ce prin frumusețe o depășea. / Acum sunt ca orice bătrân / Ce își coboară într-un puț / Din clipă în clipă lumina în beznă. / Acum va veni în sfârșit libertatea.” („Mi-a trecut viața”) Are dreptate Constantin Abăluță, vechiul coleg de liceu de la „Dimitrie Cantemir” al lui Miron Kiropol când scrie în generoasa-i prefață: „Iertarea și extincția se proiectează acum laolaltă într-o blândă epifanie” – ultimele volume de versuri ale lui M.K. sunt străbătute de splendide secvențe în care poetul anticipează „marea trecere” de o manieră blândă și-ndurătoare, anticipând parcă descoperirea unei terra incognita: „Un pământ nou se ivește / Încă nebotezat. / Și trebuie mai înainte de a-i atinge malul / Să-i dăm un nume.” („Bătrânul dulap”).

 

Claudiu KOMARTIN

 

 

Număr de vizualizări :532


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro