Poezia română post-Revoluţie stă foarte bine la capitolul reflectării trăirilor maternale/paternale, la liricizarea înmuguririi fiinţei umane. ”Dorm dar stau cu tine” (Editura Charmides), placheta Denisei Duran, este cea mai sinceră şi mai sensibilă apărută în această direcţie. Nu întotdeauna sinceritatea şi sensibilitatea sunt mărci ale unei literaturi de calitate, cum se ştie. Majoritatea poemelor-notaţie de aici sunt dublate de o remarcabilă inteligenţă emoţională, însă. În loc să pălăvrăgească despre minunăţia e de copil, poeta pune la treabă miracolul relaţiei mamă-bebelaşă şi îi trasează un contur artistic. Ca la Ion Creangă, aici este vorba despre bebeluşul universal, nu despre o anumită fetiţă fetişizată de părinţi isterizaţi. De la particular se realizează proiecţia în universal, condiţie a artei adevărate. Dar, aşa cum particularul fără valenţe universale sfârşeşte ca reportaj, aşa şi universalul fără ancorare în particular devine apă dublu distilată aseptică şi impersonală. Aşadar, aici mama spune rugăciunea în locul micuţei – ca şi cum ar spune-o ea, sfătuieşte bunica -, iar fiecare gest, privire, gângurit este plin de semnificaţie. Pofta de comunicare, tactilă şi gângurită, până una alta, este imensă. Relaţia mamă fiică este subtilă, fină şi parcă reciproc admirativă. Dragostea este ardentă, dar nu kitschoasă, ci vibrantă. După efortul primei ridicări în funduleţ şi oboseala în care sfârşeşte curiozitatea nesăţioasă, mama se înduioşează: „Mai puiuţ de-atât nu va fi niciodată”.