De ce o au maneliştii micuţă

Dec 1st, 2013 | By | Category: Cronica de carte

Trilogia Cristinei Nemerovschi a prins excelent la toate vârstele poate şi pentru că în ea sunt descrise toate vârstele. Spuneam cândva, la un eveniment cultural, că nu e exclus ca această scriitoare care a scandalizat victorienii post-comunişti cu romane ca “Sânge satanic”, “Pervertirea” şi “Ani cu alcool şi sex” să ajungă, peste ani, o autoare de eseuri religioase. Lumea a râs, toţi am râs, însă fum fără foc nu iese…

Iată că şi în Nymphette_dark99 (Herg Benet, 2013) structurile narative şi schema personajelor rămân cam acelaşi. Adică unul sau mai mulţi tineri buni la suflet, dar nemiloşi cu prostia şi cocalarismele, duc o existenţă de picaro şi îşi găsesc câte un maestru misterios, ce trăieşte anonim şi bizar-poetic în afara societăţii. Principiul este cel romantic: aparenţele înşeală! În această ultimă parte (cu nume de id de mail) a trilogiei, scriitoarea preia ştafeta exact de unde o lăsase Nabokov la sfârşitul Lolitei. Omuleţul revoltat de aici este o fetiţă (chiar aşa?) de 13 ani, delicată la suflet, dar zvăpăiată, cinică şi chiar criminală în viaţa de zi cu zi. Mare parte din umorul zărghit al romanelor Cristinei Nemerovschi provine din incongruenţa personajelor cu discursurile pe care ele le debitează. Ori mai curând solilocviile, decât discursurile. Oricât de dure şi de sarcastice sunt gândurile şi faptele unor personaje, nu te poţi opri din râs (ca fraieru’!) când ştii cine le gândeşte/comite. Mai există şi caraghioslâcul burghezilor şi maneliştilor, dar acesta generează comic tot datorită personajelor care raţionează şi reflectă ce e în jurul lor. Aceşti centri hermeneutici sunt puşti rockeri, incredibil de maturi şi de experimentaţi, curajoşi şi fără tabuuri domestice. Reţeta este respectată în toate cele trei romane, cu variaţii în localizare şi deznodământ. Astfel, trilogia Cristinei Nemerovschi a ajuns un fel de Fifty Shades of Grey mai complex şi mai anti-sistem. Cum de a prins acest anarhism adolescentin la cititori de toate vârstele? Uite, Nora Iuga are succes la fete înflorinde şi la puberi poetizanţi. Lucrurile sunt clare. Pe autoarea „satanistă” am văzut-o, însă, cu fani extaziaţi ce nu păreau că ar putea suporta perversiuni descrise mai detaliat decât în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu. Ce frsutrări a activat scrisul Cristinei Nemerovschi? Succesul este întreţinut şi de tabăra adversă, care, probabil, îi cumpără cărţile pentru a i le prăji cu bricheta în balcoane. Nu importă! Fapt e că fără mecanismul de promovare al vreunei edituri bogate prozatoarea vinde bine pe piaţa cititorilor respectabili. Ehei, şi câţi nu spumegă din cauza asta!

Să nu uităm că autoarea este absolventă de Filosofie. Mai apoi, răsfoindu-i romanele, descoperim un florilegiu de citate din textele hiturilor rock sau din cărţi reprezentative pentru contra-cultură. Erudiţia în domeniu este copleşitoare. Nu în ultimul rând, cunoaşterea în cele mai mici pliuri a mentalităţii şi ambientului rock-adolescenţilor contemporani conferă autenticitate scriiturii.

Cred că Nymphette_dark99 este cel mai sălbatic, cel mai colţos dintre cele patru romane de până acum. Cu el, scriitoarea a atins apogeul demitizărilor pe care le avea în plan, aşa încât acum se gândeşte să schimbe registrul artistic. Tare mi-e să nu împărtăşească soarta lui Arthur Conan Doyle care, atunci când a decis să-l omoare pe super-detectivul Sherlock Holmes în apele unei cascade, a primit ameninţări cu moartea de la cititorii ce purtau banderole negre la braţ, în semn de doliu pentru eroul lor preferat şi care fixau plăcuţe comemorative la fatala cascadă…

Uriaşa enervare a protagonistei romanului are o natură tristamshandiană: respectiv prenumele: Victoria Violeta e ceva atât de jenant, încât ea se recomandă Vicky. Născută în ’99, la „zece ani de la revoluţia pulii”, nimfeta îşi detestă părinţii: proasta de capră şi laşul de şobolan. Dar îl adoră pe Tedy, fratele potenţial terorist, care ţine un jurnal despre cum şi-ar tortura colegii şi profii. Drept care până în 2012 cei doi fraţi schimbaseră trei şcoli şi şase licee. Alte două mari amoruri sunt Dev (nume suprem în mitologia indo-europeană) şi Elena, o geacă de motor cu căptuşeală roşie.

De aici pleacă şi cavalcada narativă: Vicky vrea să ajungă la majoratul lui Dev, dar o uită pe Elena într-un bar din Braşov. În drum spre Bucureşti ea face autostopul – cum ar proceda orice fetiţă de 13 anişori – şi primul transportator este tiristul Gicu, cel care ascultă la nesfârşit un CD inscripţionat cu melodia „Eu vara nu dorm”, de 17 ori! Cei doi trag vârtos din ţigări şi dintr-o namilă de pet de bere. Vicky, exasperată de ghiorăielile lui Connect-R, montează sisteme filosofice hedoniste: „Îmi imaginez dintr-odată, în timp ce-mi admir imaginea reflectată în geamul TIR-lui, cum ar fi să mi-o trag cu Gigel sau Gicu. Cum ar face, ce sunete ar scoate. Ar vorbi, ar geme? Probabil o are mică. Toţi maneliştii o au mică, de asta s-au apucat să asculte manele, de frustrare. Sperând că o să le crească pula. Dar nu le-a crescut, şi de asta au continuat să asculte manele. Speranţa moare ultima”. De la imaginaţie până la faptă nu e decât un pas, cum spuneau şi Sfinţii Părinţi, aşa că Gicu şi Vicky chiar şi-o pun. Orgasmul este înteţit de înfigerea unui briceag în ochiul şoferului: „Simt că mă excit şi realizez din nou că un manelist e mai puţin satisfăcător decât un vibrator, care mai poate fi folosit şi după ce-l răneşti”. Soarta lui Gicu fusese pecetluită, fiindcă minora apucase să îi spună că o cheamă Victoria şi nu l-ar fi putut lăsa să plece în lume cu aşa informaţie compromiţătoare.

Următoarea călăuză e un motociclist între 20 şi 30 de ani, Iepure pe numele lui (refuză să i se spună Rabbit ori Lapin). Vicky nu se dă înapoi de la a-şi continua călătoria cocoţată la spatele lui, pentru că la 12 ani trecuse deja printr-un accident de motor împreună cu Tedy. Iepure e un tip sexi, însă micuţei domnişoare nici că-i pasă, singura ei dorinţă fiind să încerce să o recupereze pe Elena din Braşov: „dacă nu a luat-o cineva, ceea ce e mai mult decât foarte probabil. Ţară de ciorditori jegoşi, retardaţi şi trişti”.

Ajunşi în Braşov, cei doi călăreţi iau barurile la rând. Se consumă atâta bere, încât Vicky are din nou porniri raskolnikoviene: „E atât de înfiorător de trist sâ constaţi că trăieşti într-o lume în care cei mai mulţi oameni n-au ucis niciodată pe nimeni. O lume cu oameni anesteziaţi, lipsiţi de coaie şi atât de proşti, încât nu se pot dedica nici măcar urii lor”. Visul esenţial este cel despre suprimarea părinţilor, care sunt mai vinovaţi decât ceilalţi umanoizi, nefiind doar plictisitori, dar şi teribil de agasanţi. Umanitatea este o plasmă ovină, exasperant de previzibilă: „Bine că măcar mai diferă culoarea părului la oameni, altfel i-am confunda dracului pe toţi, dacă ar fi să ne luăm numai după cum gândesc sau se chinuie s-o facă”.

Dar dincolo de filosofările anarhiste şi elitiste, există şi observaţii/comparaţii de mare efect, marcă a meşteşugului literar: „Mă enervează vag pizdele care-şi pun pierce-ul în buza de sus. Mi se pare cumva neechilibrat, ca şi cum ai purta pantaloni army la la pantofi cu toc cui”. Din nou, aici este de savurat farmecul scriiturii şi sper ca scriitoarea să aibă şi cititori care să ştie să-i deguste stilul şi umorul. Altfel, l-am putea citi pe Henry Miller, în original.

Felix NICOLAU

vizualizari: 2585


One Comment to “De ce o au maneliştii micuţă”

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro