”Când scriu, scriu despre restul lumii din mine”

Dec 29th, 2013 | By admin | Category: Studioul de carte

Ajuns deja la al patrulea volum de poezie într-un timp foarte scurt, Daniel Dăian a început deja să atragă atenția consumatorilor dar și cunoscătorilor de poezie prin stilul pe care și-l impune, dar și prin feritilitatea sa artistică. ”Strania poezie a lui Daniel Dăian e un produs abstruz al întâlnirilor dintre două vârste ale poeticului: avangardismul și postmodernismul, precedate de insolite apariții manieriste” (Aurel Pantea) Recent lansata carte ”Jumătatea dumnezeului femeie” este punctul de pornire al dialogului dintre autor și Dorina Cioplea, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro. O carte despre Dumnezeul din fiecare, o carte-poem de dragoste. ”Jumătatea dumnezeului femeie e o carte-poem. Un poem în care, în ciuda evocării lui, Dumnezeu nu există. Sau nu așa cum te-ai aștepta. În stilul lui propriu, șocant, cu imagini electrizante, tăioase în carne vie și în cuvânt, Dăian îl reinventează” (Maria Nicula, redactor editura Vremea)

De curând ai lansat, la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, cel mai recent volum al tău de poezie, „Jumătatea Dumnezeului femeie” (ed. Vremea, 2013), un poem-carte. De ce ai ales o astfel de exprimare stilistică (un poem cât o carte)? Cât de greu și de important este să știi când să ”tai” poemul, când să pui punct?


Îți voi răspunde cu un ”nu” ferm. Nu există punct în poezie. Tăieturile sunt de fiecare parte a unui cuvânt. Vrei nu vrei, poți cultiva și început și sfârșit. Dar poezia nu se sfârșește niciodată. Am scris un poem care nu se termină la ultima pagină. De acolo abia începe. Plus de asta, dacă aş începe să descriu realitatea care m-a determinat să mă transform într-un poem carte, este foarte posibil să nu ne mai terminăm niciodată. Şi cu toate astea nimeni nu a scris o carte de o viaţă întreagă. Din nefericire ne epuizăm cu mult timp înainte de sfârşitul oricărui poem. Eu unul sunt şi început şi sfârşit, în acelaşi timp. Dar nu acest aspect mă sperie cel mai mult. Ci modul în care desluşesc tot mai mult cum mă depresurizez într-un zbor pe loc. Sau în propria fiinţă. Uite, îţi dau un exemplu: o femeie ar putea fi în acelaşi timp jumătate dintr-o parte şi întreg în aceeaşi jumătate? Dumnezeul oamenilor vrea să fie femeie? Sau este şi femeie şi bărbat şi peşte şi arbore şi piatră. Este o carte strigăt. O carte scrisă direct din mine. Drept pentru care, cum ți-am spus acum ceva vreme, prefer de o mie de ori să sap un punct într-un alt punct, să-l transform în groapă comună, decât să-l adresez la finalul unui cuvânt. Cred că îmi este mai la îndemână să fie astfel.

Te declari ateu și totuși acest volum este despre o jumătate de dumnezeu femeie. Cine sau ce îți este dumnezeu și ce îți este femeia?


Nici nu mai știu de care parte a baricadei ar trebui să fiu. Dacă îngeria se poate consuma în regim de normalitate și femeia, la rândul ei, ar trebui închipuită ca o jumătate ideal aruncată în genunchi și obligată să iasă cu picioarele înainte. Aici dumnezeul nu este cea mai acută normalitate. Ci femininul care a intervenit în el. L-a obligat să se auto-desfințeze. Ca formă de viaţă complet atestată, ca aparţinător al unei minţi întortocheate, nu mă pot desfigura într-o singură unitate de măsurat dumnezeii sau femeile. Cred că cel mai bine este dacă reuşim, măcar o dată în viaţă, să trăim îmbrăcaţi şi în dumnezei şi în bărbaţi sau în femei. Apoi decidem, prin dualitatea caracteristică, care jumătate este mai potrivită cu restul corpului nostru. Sufletele se aleg oricum de la naştere sau nu se aleg deloc. Drept urmare, cine sunt eu din toate jumătăţile acestui poem nu pot ştii decât la sfârşitul filmului. Atunci când ajungem să înţelegem cu adevărat care este singura certitudine din ansamblul acesta uriaş numit viaţă.

Despre versurile tale s-au spus multe lucruri, punctul comun fiind stranietatea lor. Cu toată obiectivitatea de care este capabil un poet când vine vorba despre versurile sale dar și cu ochiul format al unui cititor al poeziei românești contemporane, unde crezi că se situează poezia pe care o scrii tu?


Singurul loc în care se află în acest moment este numele unei femei. Poezia mea este ca un asediu asupra bunelor moravuri. Un protest, dacă vrei. Sau o crimă oribilă. Nu pot esențializa trăsăturile ei la ceva timp după abandonul nevoit într-un imaculat format A4. Nici nu vreau. Nu vreau să știu dacă sunt o urcare sau o coborâre abruptă. Ceea ce știu este că realitatea mea cea mai mare, în afara cuvântului nebunie, este poezia. Sunt undeva la mijlocul distanței dintre realitatea propriu-zisă şi marginea tuturor lucrurilor. Nu cred în cazuistică cum nu cred într-o singură jumătate a tuturor oamenilor. Cu toate acestea, deşi mă zbat orbeşte în notorietatea zilnicului, nu cred să-i fiu parte integrală. Poezia mea surprinde viul din fiecare zi dar cu mult înainte de a se întâmpla sau cu puţin timp după ce se întâmplă. Dar nu o corespondez ca şi cum ar fi un prezent scris până în măduva sângelui. Sunt lehametizat de scriitura zilnicului. Nu miroase decât a latrină. Ori de latrine suntem înconjuraţi în fiecare zi. Nu accept nici negativul unui afirmativ direct. Eu cred că poezia mea este un latitudiniar situat undeva la graniţa dintre realitate şi irealitate. Sau o formă geometrizată a unei căderi în gol, dacă vrei. Când scriu, scriu despre restul lumii din mine.

Toată această carte este, de fapt, un poem de dragoste uneori declarativă, alteori erotică sau chiar maternă. Totuși, ți-o asumi în toate formele? Uneori pari chiar resemnat: ”iar dacă vreodată ai să mă iubești în fugă/ îți promit solemn că îți voi rămâne/ fuga ta/ cea mai de preț”


Să ne gândim la diametrul unei iubiri închisă într-un model sau într-o concluzie. Îmi asum rolul fiecărei imagini exact aşa cum nu ar trebui să fie. Şi cum toate părerile se împart într-un necesar declarativ, nu îmi mai rămâne decât să urlu modelul meu de existenţialitate. Îl urlu dacă restul sunt orbi, sau îl citesc dacă ceilalti vieţaşi sunt surzi. Eu cred cu sinceritate în această manifestare. În acest poem de mine, de tine sau de restul tuturor dumnezeilor. Ştii care este singura mea resemnare? Că nu pot să mai fiu odată direct în maturitate. Naşterile sunt doar începutul unor etape care nu se termină niciodată. Un fel de mişcător în elementul mişcător. Dar mereu în aceeaşi calapod. Creştere urmată de descreştere şi ciclul se reia oribil. Sau circul.

Deși bărbații sunt, prin excelență, vânători, în această carte i te supui femeii chiar ca unui dumnezeu. Femeii și voinței sale. (”pentru că nu contează ceea ce atrage o femeie/ cu toții știm că ea se dezbracă/ și nu se împiedică în cifre/ preferă să le numere cu mult înainte de așternuturi”; ”nu mă voi înțelege niciodată de ce am abdicat/ în trupul tău/ toate țigările și păsările din flori/ în care a început să ningă torențial”). De ce?

Îţi răspund într-o singură propoziţie dreaptă sau falsă sau şubredă, după caz. Dumnezeul care naşte nu există. Dumnezeul care miluie nu există. Dumnezeul care cade există. Femeia este un singur măr, în fond. Zace sub bărbia bărbatului. Este partea cea mai reală din toate aceste forme manifestative. Naşte, miluie şi nu se spune niciodată. Doar supune. De la începutul mărului până la un sfârşit de gen masculin.

Și atunci cine este Cristosul tău, pe care îl inviți cu tine la masa unei cârciumi, cu care bei vin și care moare cu tine? (”cristosul meu moare în fiecare zi odată cu mine/ iar dumnezeul meu e plin de curve cinstite/ și de vin”)


Cristosul meu sunt eu însumi. Eşti tu, sunt ei. Adevărul este că omul a uitat de foarte multă vreme să îşi mai aducă aminte de el. Preferă să se închine ca un dement înaintea unei imagini a unui lemn. Adevărata cruce a trăit mereu în el. El este dumnezeul. El este culoarea. În el se răsfrânge toată omenirea. Pentru că omul în om a fost dintotdeauna acelaşi Dumnezeu. Şi nicio altă formă de viaţă nu se poate coresponda cum o face acest dumnezeu om. Însă tocmai această trăsătură îi atribuie rolul. O piesă de teatru absurd cu un singur personaj îmbrăcat în toate genurile.

”oricum am fi/ jumătatea dumnezeului meu a fost întotdeauna/ femeie/ o femeie cu pielea goală de risipă/ și cuvinte prost crescute”

vizualizari: 1260


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro