«Traducerea este un lucru sacru, binecuvântat şi foarte important»

iul. 23rd, 2013 | By | Category: Studioul de carte

Mustafa BALEL s-a născut la 1 septembrie 1945, în Sivas, Turcia. Este autorul unei opere impresionante, cunoscut mai ales ca prozator şi traducător. În 1968 a absolvit Institutul de Educaţie din Ankara, Departamentul de Filologie, specializându-se în limba franceză. Pentru o scurtă perioadă de timp a fost profesor în Sivas. A debutat editorial în 1974, cu un volum de nuvele. Este autorul a numeroase volume publicate (romane, nuvele, literatură pentru tineri şi pentru copii, traduceri) dar şi colaborator la redactarea mai multor enciclopedii Larousse. Scriitoarea şi traducătoarea Niculina Oprea  a dialogat cu Mustafa Balel, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Domnule Mustafa Balel, sunteţi prozator şi traducător, dar cred că prima dumneavoastră dragoste a fost poezia apoi nuvela, romanul şi traducerea. Vă rog, vorbiţi-ne despre parcursul dumneavoastră literar. Care sunt cărţile pe care le-aţi publicat până în prezent ?

Cântăreţii şi cântăreţele răspund deseori cu această frază-clişeu: „dragostea mea de artă îşi are rădăcinile în frageda-mi copilărie, cântam folosind peria de păr a mamei precum un microfon…”  Şi dragostea mea pentru scris a început încă din fragedă copilărie. Se spune că la trei sau patru ani, când mi se povestea o întâmplare cu câteva fraze scurte, puteam să continui minute în şir folosindu-mi imaginaţia. Apoi, la şcoala primară, pe la vreo opt ani, am început să public poezii în revista bilunară a şcolii, continuând această activitate şi la şcoala secundară. Povestiri scurte am început să public în liceu…

În 1968 eram un tânăr profesor de franceză la un liceu din Ardahan, oraş aflat la frontiera turco-rusă; aici am început să scriu nuvele care descriau viaţa cotidiană a ţăranilor pe care am avut posibilitatea să-i cunosc graţie invitaţiilor venite din partea elevilor mei. De multe ori, la sfârşitul săptămânii mergeam la familiile lor. Viaţa rurală era foarte interesantă pentru mine întrucât nu mai văzusem un sat până atunci. Aşa că, la întoarcerea din fiecare vizită de la părinţii elevilor mei, scriam o nuvelă. Astfel, în 1974, prima carte de nuvele, “Kurtboğan ” (Ucigătorul de lupi) era gata.

A doua carte,  “Kiraz Küpeler” (Cireşe la urechi), 1978, este, de asemenea, o carte de nuvele în care am descris sătenii care au venit la Istanbul pentru a munci, aceştia trăind la periferia oraşului. A treia carte este un roman: “Peygamber Çiçeği”  (Albăstreaua), 1981. În acest roman descriu amintirile unei tinere prostituate, victimă a unei copilării şi adolescenţe petrecute într-o familie în care gustul fiecărei zile se asemăna cu un colţ de iad… O bunică dominantă care-şi provoca totdeauna fiul pentru a-şi bate soţia, soţie pe care ea nu a vrut niciodată să o vadă ca fiind nevasta fiului ei întrucât o considera o plevuşcă. În 1983 urmează un nou volum de nuvele – “ Gurbet Kaçtı Gözüme ” (Exilul s-a adăpostit în ochii mei) este alcătuit din nuvele care tratează mai ales subiectul emigraţiei interne şi externe. Locurile despre care fac vorbire în aceste nuvele sunt mai ales din Istanbul şi Franţa. După câteva luni, la o editură prestigioasă mi-a apărut al doilea roman, intitulat “Asmalı Pencere ” (Fereastra din podgorie), 1984. În acest roman am vorbit despre Sirma, o tânără servitoare refugiată de la vârsta copilăriei la splendidul conac denumit „Vis Verde”, înconjurat de o imensă pădure aflată la Bosfor, unde proprietarul unui lanţ de fabrici textile trăia împreună cu trufaşa lui soţie, o „femeie liberă”, la o anumită vârstă, şi cu fiul lui, aflat la vârsta pubertăţii. Într-o zi frumoasă, toţi muncitorii, grădinarul, bucătăresa, valetul… se aflau la poartă unde un suspect era gata să vorbească despre tendinţa către perversiune a unicului copil al familiei. Tânăra servitoare era şi ea printre ei, dar aceasta avea un privilegiu: ea nu fusese concediată ci doar măritată cu un vechi grădinar de la conac, un bătrân care era cu un picior în groapă. În 1991 am publicat o altă carte de nuvele “Turuncu Eleni ” (Eleni, portocalia). Deseori am scris despre tema alienării. Mai târziu, apare o altă carte de nuvele, “Karanfilli Ahmet Güzellemesi ” (Elegie pentru Ahmet ochiosul), 2004. Acest volum conţine subiecte cu privire la relaţiile interfamiliare. În 2009 am publicat o carte de povestiri,  “Istanbul Mektupları” (Scrisori din Istanbul), în care am scris puţin diferit faţă de ceea ce am scris înainte. Această carte este alcătuită din scrisorile scrise de către un intelectual francez, care se află la Istanbul pentru o afacere ce dureză câteva săptămâni şi care îşi petrece sejururile la familia unui prieten, o familie turcă, aristocrată. În aceste scrisori destinate lui Claire, logodnica lui, naratorul François descrie Istanbulul, turcii şi viaţa cotidiană ca urmare a unei priviri foarte diferite. Apoi, recenta mea carte de nuvele, “Etiyopya Kralının Gözleri ” (Ochii regelui Ethiopiei), 2011.

În timp ce scriam la propriile lucrări, făceam traduceri. Încă din 1968 traduceam ardent scriitori importanţi precum Maxim Gorki, Panait Istrati, Stoyan Daskaklov, Michel Tournier, Jorge Semprún, Gustave Flaubert, Yann Queffélec, Pascal Bruckner, Jean-Philippe Toussaint şi alţii… Actualmente am un întreg şantier de traduceri. Fac traduceri pentru amorul artei dar şi pentru bani. Prin traduceri, scriitorii străini pot fi favorizaţi la vânzare.

Încă din 1978 am scris pentru tineri şi adolescenţi. Primul meu roman pentru adolescenţi a fost“Bizim Sinemamız Var”, 1979, tradus în limba franceză sub titlul ,,Costumele consulului”. Este tradus, de asemenea, în persană, tot cu acest titlu. În 1982 a apărut “Cumartesiye Çok Var mı ? (Mai este mult până sâmbătă ?). Cele mai bune vânzări ale mele fac parte dintr-o serie de zece cărţi cu poveşti despre animale şi plante, ilustrate de o ilustratoare faimoasă. Aceste zece cărţi sunt distribuite odată cu jurnale foarte importante precum Hürriyet, Milliyet şi altele, iar în decursul anilor au fost vândute peste două milioane de exemplare; acestora li se alătură o carte de nuvele pentru copiii de 10 – 12 ani, “ Nöbetçi Ayakkabıcı Dükkânı” (Magazinul cismarului este deschis 24 de ore), 2004.  Opera mea, mai ales aceea pentru tineri, este retipărită de cele mai multe ori. În 2012 mi-a apărut cartea de nuvele pentru copii “Havlamayı Unutan Köpek” (Câinele care a uitat să latre). Pe scurt, am publicat mai multe cărţi de nuvele şi romane pentru copii, mai amintesc şi cartea “Ressamın Kedisi Dilber ” (Dilber, motanul pictorului). În sfârşit, parcursul meu literar este foarte lung şi foarte încăpător… Îmi este imposibil de a spune exact. O sută de cărţi, poate mai mult, adăugând şi traducerile.

N.O. : Munca dumneavoastră literară se desfăşoară paralel în limba turcă şi franceză. Care sunt motivele pentru care scrieţi în franceză ?

M.B.: Pentru un scriitor, scrisul este un mod de viaţă. Cuvântul scris poartă, în acelaşi timp, în interiorul lui, necesitatea unui public cititor. În măsura în care acest public se măreşte, scriitorul gustă din satisfacţia scrierilor sale. Acesta este un semn că poate împărtăși convingerile şi  experienţele sale multor persoane… Asta este natura lui; să se exprime în faţa unui public care se măreşte de la o zi la alta… Nu toţi scriitorii din lume au noroc în această privinţă; majoritatea dintre ei nu pot să se exprime decât în faţa unui public limitat. În zilele noastre există unele limbi care permit adresarea la un public numeros, mai mult sau mai puțin la nivel mondial, precum engleza, franceza ori spaniola şi portugheza. Astfel, pot uşor să remarc faptul că turca, limba mea maternă, nu există din păcate printre aceste limbi norocoase. Cu toate că face parte dintr-o familie de limbi destul de populate, limba turcă a suferit o schimbare radicală care a durat aproape zece secole. Rămâne astăzi ca o limbă destul de diferită faţă de omoloagele ei din aceeaşi familie, asta mă face să mă simt închis ca într-o cutie imensă în care nu mă voi putea adresa decât la maximum 70 de milioane de persoane (aici am prins şi turcii trăitori în Europa). Aşa că îmi rămâne un singur lucru: folosirea francezei mele, această a doua limbă pe care o folosesc de peste treizeci de ani pentru a urmări literatura franceză şi francofonă şi, de asemenea, pentru a face cunoscută o listă de opere ale scriitorilor francezi cititorilor din ţara mea, prin intermediul traducerii. Am constatat că limba mea maternă este departe de a răspunde aşteptărilor mele în ceea ce priveşte un public mult mai numeros. Dar sunt sigur de calitatea romanelor şi nuvelelor mele. Cariera mea de critic este mai mică, însă cea de traducător mi-a deschis mari perspective.  O lume în care mă plasez la un nivel sigur printre o mulţime de alţi scriitori. Atunci mi-a rămas un lucru: Scrisul în limba franceză… Ei bine, am ajuns să adopt rapid această idee. Ca profesor de franceză, am învăţat mii de tineri această frumoasă limbă, de-a lungul a treizeci de ani am tradus zeci de cărţi din limba franceză… Atunci, de ce să nu scriu în această limbă? Iată, am început a scrie folosindu-mă de limba franceză. Aceasta nu doar că mi-a permis să mă adresez unui public francofon dar, în egală măsură, mi-a întredeschis pentru lumea francofonă poarta unei lumi necunoscute sau mai puţin cunoscute, pentru a mă bucura şi de culoarea diferită a Turciei, ţara mea care este leagănul civilizaţiilor şi culturilor. Astfel, din punct de vedere al unui intelectual, mă simt foarte fericit. Aşa că astăzi, dacă publicul român poate aprecia scrierile mele, se datoreză acestei limbi, nu-i aşa?

N.O. : Aţi tradus în limba turcă scriitori foarte importanţi din literatura franceză şi din alte literaturi de expresie franceză. Cum faceţi selecția autorilor ?

M.B.: Sunt foarte minuţios în ceea ce priveste acest subiect. În Turcia, traducerea, în general în literatură, nu a fost niciodată o afacere bine plătită fiindcă tirajul este mic. Eu am fost totdeauna cel care a ales textele pe care le-am tradus. În funcţie de perioade. Am ales strict textele care m-au atras, m-au fermecat şi m-au forţat să le traduc şoptind în urechile mele că ele erau genul meu ca şi ţesăturile din care este făcută lumea mea.

N.O. : În nuvelele şi romanele dumneavoastră există nostalgia copilăriei precum și o căutare dureroasă pentru ego-ul care este susceptibil de a se fi pierdut în această lume misterioasă. Care este secretul ?

M.B. : Copiii sunt puri, fără nici un amestec, fără falsifăcări. Ei nu sunt niciodată cum suntem noi în tendinţa de a-i vedea. Ei sunt sensibili, ei văd totul, ei se revoltă în faţa nedreptăţilor deoarece ei nu au conturi în bancă. Ei spun tot, spun lucrurilor pe nume. În turcă există o expresie : „David, care nu ne spune decât adevărul.” Iată, ei sunt la fel. În acelaşi timp, ei sunt foarte atenţi, buni observatori. Pentru asta îi iubesc în acestă viaţă asemenea scrierilor mele.

N.O. : Sunt foarte bucuroasă că dumneavoastră sunteţi un prieten al literaturii române. Aţi scris o carte despre timpul petrecut la Bucureşti. Vorbiţi-ne despre dragostea dumneavoastă pentru literatura din ţara mea.

M.B. : În copilărie îl adoram pe Panait Istrati. „Ciulinii Bărăganului”, „Chira Chiralina”, „Moș Anghel”, „Pescuitorul de bureţi”, „Biroul de plasare”… Maniera lui de a crea o capodoperă plecând de la un punct foarte mic m-a fermecat la acel moment. Astăzi, el vine să mă întreabe, din timp în timp, dacă este posibil să fi împrumutat din hazardul lui prin maniera mea de-a crea o atmosferă magică folosind lucrurile comune ale altora. Cele mai frecvente critici ale cititorilor mei spuneau : „Tot ceea ce atingi tu devine singur o dragoste la prima vedere, o nuvelă, o literatură.” Zaharia Stancu, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Mihail Sadoveanu, Eugen Barbu, Eugen Jebeleanu au fost printre autorii români pe care i-am citit cu mare plăcere în tinereţea mea.

La începutul anului 1980, în timpul unui seminar balcanic, am pregătit o lucrare destul de cuprinzătoare şi detaliată despre literatura română, deoarece nu eram prea străin de acea epocă. Printre participanţi s-au aflat dragul meu prieten Laurenţiu Fulga şi scriitorul Mircea Zaciu. Le-a plăcut foarte mult comunicarea mea despre literatura voastră şi m-au invitat la Bucureşti în vara anului 1983. Am avut un sejur de patru luni şi puţin în plus la Universitatea din Bucureşti pentru a-mi fundamenta cunoştinţele despre literatura română şi pentru a învăţa puţin din limba română. Aceasta mi-a dat ocazia de a cunoaşte cât de cât poporul român căruia îi admir cultura şi gentileţea. Aşa cum bine ştiţi, anul 1983 a făcut parte din ultima perioadă a lui Ceauşescu. La revenire în Turcia, am publicat impresiile despre Bucureşti şi despre viaţa cotidiană, în paginile revistei “Varlık”, revistă literară foarte importantă din Turcia. Dacă îmi amintesc bine, în 15 sau 16 numere ale revistei am continuat publicarea acestor impresii şocante pentru mine. În această perioadă, regimul comunist era de neuitat, atroce! În ţara mea oamenii se deteriorau în închisori şi mureau pentru acel regim, iar acesta a fost aproape un iad. Am constatat, am văzut cu ochii mei. Aşa că eram într-o situaţie foarte dificilă. Prietenii mei de la unele ziare şi reviste mă împingeau să-mi scriu impresiile despre această ţară. În sfârşit, pentru un scriitor era logic să scrie despre lucruri care deveneau o mărturie după fiecare vizită într-o ţară străină. Dar am fost nehotărât. Am reflectat îndelung înainte de a-mi scrie impresiile. Eram un tânăr scriitor turc cu tendinţe socialiste şi nu doream să atrag atenţia publicului, nu doream să fiu scăriţa antisocialiştilor. Aşa că trebuia să devin foarte atent. Fără a descrie lucurile foarte clar precum jurnaliştii, trebuia să spun ceea ce am întâlnit într-o atmosferă de regulă literară.  Iar ceea ce am făcut este aceasta!  Aveam obligaţia de a nu relata opresiunea lui Ceauşescu foarte clar, ci doar printre rânduri. Conţinând aceste istorisiri de călătorie, cartea mea, Bükreş Günleri (Sejururi Bucureştene), 2005, a fost alcătuită, deja. Această carte conţine mărturii depre ultima perioadă a lui Ceauşescu, o mărturie scrisă de un scriitor străin, un document sigur dintr-un timp istoric al poporului român. Cartea este alcătuită din douăzeci de povestiri cu tendinţă de nuvelă. Între timp, vreau să spun că a vedea ,,Sejururi Bucureştene” în mâna publicului român m-ar face fericit, m-aş simţi, de asemenea, împlinit lăsând-mi cartea în mâinile adevăraţilor ei destinatari.

N.O : Care sunt scriitorii români pe care i-a tradus în limba turcă Mustafa Balel ?

M.B. În primul rând două romane scrise de Panait Istrati : ,,Pscuitorul de bureţi” şi ,,Plecările mele / Copilăria mea”. ,,Muntele”, piesă de teatru scrisă de Dumitru Radu Popescu, câteva nuvele de Mihail Sadoveanu şi câteva de Liviu Rebreanu. (Între timp am tradus și o carte de Rebreanu intitulată ,,Ciuleandra”, însă am pierdut mauscrisul înainte de a-l publica). Am tradus poeme de Vasile Poenaru, nuvele de Alexandru Ecovoiu, Florin Logreşteanu şi Niculina Oprea.

N.O. : Care sunt dificultăţile pe care le-aţi întâlnit în timpul traducerii ?

M.B. : Este adevărat când se spune că traducerea este un lucru sacru, binecuvântat şi foarte important, pentru că este o dăruire foarte dificilă. Traducătorul nu ştie niciodată cu ce se va întâlni în fraza următoare. Nu putem niciodată compara traducerea cu scrierea. Scrierea este mai uşoară întrucât scriitorul se mulţumeşte cu ceea ce ştie, el vorbeşte doar de cunoştinţele sale. Dacă scriitorul nu ştie anumite lucruri, el nu vorbeşte. Eu sunt la un moment dat scriitor şi traducător. De exemplu, inginerul unui avion din nuvelele mele sau romane nu se poate găsi în situaţia logodnicului fiicei din vecini. Ori, pe parcursul traducerii, vreau să ştiu toţi termenii cunoaşterii funcţionării motoarelor unui avion, tot aşa de bine precum inginerul. Atunci când traduc, ceea ce mă chinuie sunt mai ales referinţele religioase. Ceea ce este bizar în romanele franţuzeşti este faptul că aceste lucruri existente fac frecvent aluzii la pesonaje sau evenimente biblice. La noi, la scriitorii moderni, nu vom întâlni referinţe religioase pentru că religia nu se amestecă cu viaţa cotidiană. Atunci se vorbeşte despre o alegere, tu vei fi modern în viaţă sau vei pierde, eu nu ştiu decât câteva notiţe religioase. De aceea o parte a scriitorilor cu tendinţe islamice ne vorbesc puţin despre religie în ficţiunile lor. Eu nu ştiu foarte multe lucruri despre creştinism, chiar dacă aş şti asta nu ar schimba nimic. În fine, în timpul traducerii pot găsi sensul cuvintelor dar este dificil a le explica unui public care nu are nicio idee despre acest subiect. Am încercat să rezolv această problemă dând explicaţii în adnotări, ajutându-mă de fraze explicative cu privire la acest subiect, având grijă să nu modifice textul.

N.O. : Există o legătură între literatura turcă şi literatura arabă ? În ţara dumneavoastră am descoperit frumuseţea poeziei arabe şi a poeziei turce.

M.B. S-a înţeles greşit ? Vreau să spun că există o legătură între poezia persană şi poezia poeţilor noştri otomani. Vechii noştri poeţi sunt bine influenţaţi de poeţii iranieni: Ferdowsi, Nizami, Hâfez, Saadi, Rûmi, Omar Khayyam, Ghazali etc. Dar nu-mi amintesc acum niciun poet arab, nici măcar unul singur. Îmi pare că ceea ce aţi constatat dumneavoastră în ţara noastră era frumuseţea poeziei persane. Este posiblă o apropiere între poezia din Iran şi cea a ţărilor arabe. Ele au multe asemănări: caracterele alfabetului, religia, orientalismul, conservatorismul.

N.O. : În lume se vorbeşte despre o criză fără sfârşit, credeţi că literatura este un lux ?

M.B. : Este un mare neadevăr. Literatura nu este un lux. Ea îmbogăţeşte relaţiile dintre oameni şi, în consecinţă, societatea. Este mijlocul cel mai rafinat de a reda plăcerea estetică de a fi uman. Literatura murmură totdeauna în urechile publicului şi spune că trebuie să se afle în căutarea unei frumuseţi care se reînnoieşte în fiecare perioadă din ce în ce mai mult. Aceasta face să se vadă ceea ce este ascuns sub aparenţă, ne ajută să descoperim adevărul cuprins pe care adesea îl pierdem din cauza problemelor noastre cotidiene. Literatura face ca cititorii să-şi pună întrebarea, în mod regulat, depre sine, despre viaţă, despre natură şi despre societate. Aşa că, literatura are un rol important în ameliorarea vieţii. Atunci, cum putem să vedem literatura ca pe un lux ?

N.O. : Credeţi că scriitorul poate trăi contrar ideilor lui de a fi creativ ?

M.B. : Cred, desigur. Istoria umanităţii este plină de exemple, de idei contrare care sunt puse în discuţie pentru împiedicarea creaţiei artistice, mai ales literară. Cu toţii vedem că aceasta nu se pierde, producţia continuă fiind în creştere. Peste tot în lume, noi scriitorii suntem faţă în faţă cu obstacolul, rezistând continuăm să mergem în ciuda tuturor obstacolelor.

N.O. : În proza dumnevoastră se observă o relaţie fină între literatură şi istorie. Puteţi să ne daţi o explicaţie clară a diferenţei între real şi imaginar, din punct de vedere al prozei pe care o scrieţi ?

M.B. : Pe marginea acestui subiect, sunt foarte sensibil. Mai mulţi scriitori din lume şi cei din imediata vecinătate utilizează adesea evenimente pe care le-au trăit personal, pe care le-au auzit la prietenii lor, sau diferite fapte diverse citite într-un ziar, iar ei nu se simt niciodată deranjaţi. Dar eu totdeauna mă tem de asta. A scrie despre un eveniment real, îmi pare mereu precum o minge. Un obstacol care ar bloca scriitorul într-un domeniu bine limitat. Mă simt foarte inconfortabil să nu pot scrie ceea ce vreau. Înaintea caietului meu mă simt ca un sculptor şi aştept să fiu lăsat în pace cu plastilina de modelat pentru ca eu să pot crea acea formă care-mi trece prin cap. Cu alte cuvinte, în timpul scrierii literare, realul te face prizonier al realităţii sale, iar eu detest asta. Îmi place să fiu liber, să creez lumea mea imaginară.

N.O. : În nuvele dumneavoastră găsesc integrată o reflexie destul de cuprinzătoare a socialului şi a politicului. Puteţi să ne spuneţi mai multe ?

M.B. : Lucrările mele nu ratează niciodată reflexiile sociale şi ideologice disimulate în evenimente, în viaţa personajelor mele. Dar nu direct politic deoarece, după opinia mea, reflexia politică fiind actuală şi pe fugă, nu este niciodată convenabilă unei adevărate opere literare şi e nevoie de o continuitate a dialogului între prieteni, în cafenele, în familie. Asta e tot. Literatura de elită nu poate să ducă această povară. În cărţile mele nu neglijez niciodată societatea, problemele sociale. Sunt un scriitor angajat, încă nu sunt angajat politic, dar angajat în dificultăţile sociale, în găsirea unei ameliorări a vieţii sociale, a bunăstării poporului.

N.O. : V-aţi gândit să scrieţi poezie ?

M.B. : Nu. La un moment dat, am schiţat poeme pentru a-mi simplifica scrisul şi pentru a-mi găsi un stil poetic, asta e tot. Actualmente, relaţia mea cu poezie este traducerea. Traduc adesea operele poeţilor turci în limba franceză şi din timp în timp invers.

N.O. : La ce lucraţi ?

M.B. : Am  o maieră de lucru puţin diferită. În special ţin cont de posibilitatea pe care mi-o oferă caietul de notiţe, astfel lucrez la mai multe fişiere în acelaşi timp. Cu acest mod de lucru mă simt foarte liber şi odată obosit de un fişier, caut repede alt fişier şi continui un alt text. Aşa nu mă simt hărţuit. Partea negativă a acestei formule constă în faptul că într-un timp scurt nu poţi duce la sfârşit o carte, dar într-un timp apropiat, cărţile terminate se succed de la un timp la altul. În aceste zile lucrez la şaşe fişiere care fac parte din două romane, dintre care unul este aproape de final. O carte de nuvele care se numeşte „Ucenicul dascălului Andon” este dusă la capăt dar fără ultima lectură. Apoi, trei cărţi pentru tineri dintre care una este un roman. Între timp pregătesc reeditările cărţilor mele epuizate şi traducerea de noi nuvele pentru reviste, iar traducerea de poezie nu încetează, aceste lucrări sunt toată ziua sub mâinile mele.

N.O. : Scriitorul aprinde lampa ?

M.B.: Despre acest subiect, o frază a lui Michel Tournier, proeminent scriitor al literaturii franceze, frază încrustată în creierul meu: ,,Menirea scriitorului este aceea de a lumina prin cărţile sale centrele de reflexivitate, de contestaţie, de iertare în cazul ordinii stabilite.” Este o definiţie oportună, este ceea ce eu vreau cu cordialitate. Dar asta nu este valabilă decât într-un caz în care infrastructura scriitorului este suficientă. În cazul în care este diferit, este dăunătoare, în mai multe cazuri am constatat asta. Dacă structura scriitorului este discutabilă şi acesta nu deţine o cultură necesară, el va fi o catastrofă. Aşa cum spune dictonul : „cel ce prinde corbul cu un hăţ, îl va duce lângă cadavrele câinilor.” În opinia mea, scriitorul aprinde lampa, cititorul se poate folosi sau nu pentru luminarea spiritului lui şi a cărării pe care merge. Dar, acestă lampă trebuie să lumineze fără să împingă degetele în ochii cititorului, el trebuie să facă asta într-o manieră inteligentă, fără a bate la ochi. Altfel spus, trebuie să anticipeze lucrurile în cazul cititorului cu ajutorul povestirii şi al efortului de a pune la încercare viaţa. Dacă un scriitor a reuşit asta, este suficient. În rest, nu este nicio afacere literatura. Mai ales că singura funcție a scriitorului nu este aceea de a „interpela” cititorul, de a apăra o viziune a lumii contestatară. De fapt, trebuie să arate că scriitorul are alte calităţi, cărţile sale aducând plăcerea lecturii independent de relaţia contestatară. El nu trebuie să uite că aceste cărţi nu sunt decât un mijloc de transmitere a unei opinii, de căutare a lucrurilor, nu se poate aprecia el însuşi pentru frumuseţea scrierii sale.

N.O. : Ce citiţi în aceste zile ? Ce proiectele aveţi ?

M.B. : Actualmente sunt foarte ocupat; nu pot spune că găsesc timp să citesc foarte organizat. Din timp în timp fac parte din jurii şi trebuie să citesc lucrările din concurs. De asemenea, am datoria de a citi diferite nuvele din ţări străine pentru a găsi nuvele convenabile pentru traducere în revista “Dünyanın Öyküsü”, revistă prestigioasă din Turcia, specializată în nuvele precum „Casa cu iederă ” de Florin Logreşteanu, „Cei trei copii –Mozart” de Alexandru Ecovoiu şi „Drumuri paralele” de Niculina Oprea. Între timp, pot şopti că „Saludos”, romanul în limba franceză al lui Alexandru Ecovoiu şi „Cei trei copii – Mozart” mi-au plăcut foarte mult, sunt pe masa mea în bucătărie şi le citesc cu fiecare ocazie. Proiectele mele sunt interminabile. În măsura în care creierul meu este lucid, în măsura în care degetele mele pot atinge literele, voi scrie. În sfârşit, aceasta este dorinţa mea, dar la vârsta mea, nimic nu este  sigur.

N.O. : Vă mulţumesc pentru răspunsurile la întrebările mele. Pentru sfârşit, îmi permit a vă pune o ultimă întrebare : scriitorul Mustafa Balel este mulţumit de scrierile sale ?

M.B. : Din punct de vedere al calităţii, pot spune că Mustafa Balel este foarte bucuros. Nu am nicio lucrare de a cărei scriere să nu fiu mulţumit. Unii scriitori nu doresc să vorbească despre unele lucrări pe care ei le-au scris într-o anumită epocă şi încearcă să le ascundă, cel puţin încearcă să le facă uitate nevorbind despre ele.  Eu nu am fost niciodată în acestă situaţie. Fiecare lucrare, fiecare articol din jurnale şi fiecare frază pe care am scris-o sunt totdeauna valabile.  Apropo de cantitate, nu găsesc suficiente numeroasele mele lucrări, întrucât eu sunt foarte selectiv şi productiv, însă am o obişnuinţă care nu este valabilă pentru orice scriitor: nu mă adresez niciodată personal unei edituri. Aştept ca editorii să mi se adreseze întrebându-mă dacă am o carte pe care să o dau spre publicare. Pentru că nu am avut posibilitatea de a publica tot ceea ce am vrut să scriu, actualmente am o mulţime de lucruri pentru a scrie. În măsura în care îmi va permite sănătatea, gândesc să-mi continui creaţia literară până la ultima suflare. 

Număr de vizualizări :1613


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro