„Poezia poate fi adesea ceea ce nu ai vrea deloc să scrii”

aug. 20th, 2012 | By | Category: Dialogul de carte

Scriitorul Nicolae Coande a lansat, anul acesta, antologia „VorbaIago”, apărută la Editura Măiastra din Târgu Jiu. Andra Rotaru a dialogat cu autorul despre acest volum. Un interviu preluat din cel mai recent număr al revistei Hyperion.


Există un moment anume pentru conceperea unei antologii?

Momentul de care vorbiţi depinde de bioritmul fizic şi creator al fiecăruia. Fiecare decide cînd poate ieşi cu o selecţie personală din cărţile scrise pînă atunci. Sînt poeţi care fac antologii exhaustive şi poeţi care nu se antologhează. Eu am ales să fac această antologie dintr-un motiv simplu: cărţile mele au avut tiraje mici (de la 200 la 500 de exemplare). Desigur, în această situaţie se află majoritatea poeţilor de azi. O antologie este o formulă de a atrage atenţia asupra literaturii tale de pînă în acel moment, ca şi un bilanţ de etapă. Faptul că am selectat personal poemele cuprinse aici ţine tot de voinţa celui care scrie şi alege. În fond, asta face constant un scriitor: selectează ce crede că este mai bun din creaţia sa. Numai poeţi slabi, care sunt lacomi, deversează la tipar tot ce au scris. Se va fi putînd şi asta, dar la capătul unei vieţi de om. O antologie este o formă radicală de autocritică, ca şi o fotografie-profil, o epură fină a spiritului celui care s-a încumetat cîndva să publice volume de literatură. A mai existat un motiv, personal, în faptul de a propune această antologie: ar urma să împlinesc în curînd 50 de ani şi am vrut să văd cum stau în acest moment al vieţii mele. E o candoare băieţească, desigur.

Prezenţa teatrului în viaţa dvs. potenţează/a potenţat latura poetică?

Nu. Nu are nici o relevanţă faptul că lucrez în teatru. Cinci din cele şase cărţi de poezie ale mele (antologia ar fi a şaptea) au fost scrise înainte de a veni la Teatrul Naţional din Craiova. Poezia nu are locuri privilegiate unde să fie scrisă, poate doar stări şi oaze de timp liniştit. Nu cred, de pildă, că poeţii care lucrează în redacţii literare sunt mai favorizaţi decît cei care o fac aiurea. Poetul este acordorul propriului său instrument, în afara unui cadru imediat situabil. E un solist într-o orchestră fără dirijor. Sigur, poate e mai bine să stai în medii culturale decît în afaceri de te miri ce speţă atunci cînd scrii poezie, dar nu e o condiţie sine qua non pentru a scrie o poezie mai bună. Sunt avocaţi, medici sau profesori care scriu profesionist. Revenind la întrebarea dvs., nu văd o anume teatralitate în versurile mele, chiar dacă poemele lungi din „Fincler” şi „Folfa” (neincluse în antologie) au o oarecare doză de dramatism, ca efect al unor situaţii în care apar personaje cu nume precise. Încă nu am descoperit dacă teatrul, faptul că lucrez aproape de actori şi regizori, va putea influenţa un anume mod producător al poeziei mele. Înclin să cred că nu, dar mai ştii…?

„Secolul acesta” stopează exprimarea spiritului ludic în unele poeme ale dvs.

„Secolul ăstora”, de fapt. E un vers din poemul liminar al antologiei, „În secolul ăstora”: „Nu pot să râd în secolul ăstora nici mort”. E o atitudine definitorie pentru poezia mea de început (am debutat cu placheta „În margine”, în 1995), o reacţie la al nostru saeculum, cu vanităţile şi superbiile sale groteşti. Spre deosebire de alţi artişti sau scriitori care şi-au dorit să se nască în alt veac, eu nu mi-am dorit niciodată acest lucru. Cred că m-am născut în secolul care trebuia, unul de tot tragic, chiar dacă după Auschwitz (şi ororile celui de-al Doilea Război Mondial) Adorno s-a întrebat dacă se mai poate scrie poezie. Slavă Domnului, s-a putut şi chiar era nevoie. Poezia mea e radical sceptică şi interogativă, nu fundamentalistă, însă. Asta nu înseamnă că nu-mi doresc să am umor şi spirit ludic, ba chiar le practic cu plăcere. În fond, un poet atins de morozitate pierde o latură importantă a spiritului: umorul compensator pentru ceea ce trăim. Aşa că nu cred că e ceva „stopat” în dreptul spiritului meu ludic, cum spuneţi. În „Vînt, tutun şi alcool”, volum publicat în 2008, îmi exercit această latură destul de consistent, cred. Poeme ironice, autoironice sau chiar sarcastice pot fi găsite relativ lejer. Nu am însă apetitul ludic al generaţiei optzeci, de care mă despart în multe privinţe, cu toate că am fost uneori considerat de-al lor, deşi nu am înţeles prea bine de ce.

Care sunt momentele şi conjuncturile care determină „poezia să nu însemne nimic”?

Plecaţi, iarăşi, în întrebarea dvs., de la un vers al meu din cartea de debut. E o parabolă acolo, o luptă a contrariilor, dată de disputa pentru supravieţuire dintre o pisică şi un biet şoarece. Fiecare luptă în numele său, dar pentru Patronul pe care îl reprezintă. Ce ar căuta poezia în această dispută? Ea ce Patron are? Conjectura mea e că după orice război rămîne posibilitatea de supravieţuire prin poezie, prin credinţă, prin muzică, cu toatele altceva decît „economia”, acea gratuitate a spiritului care face ca viaţa să nu tragă pe cît crede la cîntar. Nu totul poate fi măsurat, cîntărit, împărţitt. Oamenilor le este foame tot timpul şi viaţa noastră e reglată de lupta pentru existenţă. Nu le stă gîndul la poezie atunci cînd aleargă pentru pîinea zilnică, şi nici nu trebuie. Dar, în clipele lor de răgaz, ei spun un poem sau cîntă un cîntecel, destui desenează, sculptează ceva. Este ceea ce spiritul îi reaminteşte omului că este: mai mult decît un animal biped, evoluat în vîrful ierahiei naturale pe pămînt. Omul nu este excepţia, nota Darwin într-un caiet al său pe vremea cînd îşi concepea teoria evoluţionistă N-o fi, din punct de vedere ştiinţific, dar spiritual precis că e.

Are Dumnezeu „darul de a umili, un altul în zona poetică, un altul în viaţa de toate zilele? Care e sensul lipsei lui Dumnezeu de-acasă?

În zona poetică, posibil (te pui cu Creatorul absolut?), în viaţa de toate zilele – mă îndoiesc. Nu afirm însă, aşa cum spun unii, că Dumnezeu ar fi „gelos” pe creatoriii cei mai buni, pe cei care îi pot pune în pericol Creaţia, propunînd alternative livreşti dintre cele mai credibile. Nu, Dumnezeu nu este critic literar şi nu face canonul. Nu este interesat de literatură, nu-i premiază pe cei mai buni şi nici nu-i va osîndi pe cei mai slabi. De toate acestea e responsabil omul, doar are liber arbitru. Nu cred că Dumnezeu ne judecă după gînduri (deşi… ), poate după fapte, iar dacă o face, o face chiar acum. Asta înseamnă să fii scriitor, poate: să ştii că eşti responsabil pentru ce ai scris, acum, nu într-o viaţă viitoare, unde cărţile poate nu-şi au rostul, de vreme ce evoluţia noastră spirituală le va aboli. Au şi cărţile soarta lor, mai ales în epoca „morţii” lui Dumnezeu, aşa cum a fost ea descrisă de Nietzsche şi comentată de numeroşi filosofi şi teologi ai postmodernităţii. Mă gîndesc la mult discutatul – şi disputatul – creştinism fără Dumnezeu (adică fără Tatăl apăsător, dominator), dar asta e deja o discuţie oţioasă.

Autosabotarea şi inevitabilul privite de la distanţă redusă sunt două dintre constantele cu care se confruntă personajele.

Aici nu sînt sigur că am înţeles, vă referiţi poate la obstacolele pe care şi le impune vocea poetică în drumul ei anevoios, pe un anume drum. Este în natura poetului să se autosuspecteze, să-şi dinamiteze poncifele şi să-şi autoeduce instincte care îl pot duce altminteri într-o fundătură. Ca unul care a scris „fundătura homer” şi care a plasat în subterana minţii, cartografiabilă, însă, un personaj, nenumit, căci terifiant, pot spune că poezia poate fi adesea ceea ce nu ai vrea deloc să scrii. Există o cale uşoară pe care sîntem adesea tentaţi să o luăm. Ştiţi bine doar că, în actul scrisului, o anume forţă, mai mult sau mai puţin fatală, ne ia prizonieri şi ajungem în zone de care nu aveam habar înainte. E şi o complicitate aici, desigur. În asta constă frumuseţea (ca primejdie a) actului de a scrie. În pericolele ivite pe drum la price pas, şi în liniştea care se aşterne după ce am pus totul pe hîrtie. Nu ştim dacă am reuşit sau nu, nici nu mai contează, O anume frontieră a fost atinsă şi simţim atunci că am intrat într-un teritoriu propriu chiar poeziei, care nu era şi nu va fi al nostru. L-am atins doar şi am şi fost expulzaţi. Poezia ar putea fi expulzia fiinţei poetului din paradisuri pe care le atinge în scris, acel „absolut fragil” (Zizek) care este evenimentul promisiunii ei. Suntem pierduţi dacă rămînem în paradisurile întrezărite. Poetul este mereu afară – şi este mai bine aşa. Promisiunea că vom găsi cîndva poezia e mai importantă decît găsirea ei.

Antologia conţine şi poeme inedite. Pe de altă parte, aţi eliminat şi păstrat puţine poeme scrise în perioada 1985-2010. Cum a fost parcursul creării acestei antologii? Poemele inedite vor fi integrate într-un nou volum?

Am recitit toate poemele din ceele patru cărţi antologate: „În  margine” (1995), „fundătura homer” (2002), „vînt, tutun şi alcool” (2008) şi „femeia despre care scriu” (2010). A fost relativ uşor, cărţile mele de poezie sunt subţiri, nu depăşesc 50-60 de poeme fiecare. Am lăsat pe dinafară poeme care nu m-au mai convins la relectură, uşor fanate sau care poate nu mergeau în contextul antologiei cu acest titlu, VorbaIago. Titlul, uşor straniu, ar putea spune ceva cuiva care ascultă sunetul cuvintelor, aşa cum vine în percepţia minţii noastre dintr-un cod al limbajului care privilegiază stranietatea şi „ceea ce va veni”. Am lăsat pe dinafară (cum spun şi în Certificat-ul cărţii) poemele lungi din „Fincler” (1997) şi „Folfa” (2003), convins că aş fi obosit un eventual lector. Acolo sunt poeme de viziune şi ardenţă de o cu totul altă combustie decît cele antologate şi mi s-a părut că pot face parte dintr-un viitor volum separat. Nu ştiu dacă sînt două continente în poezia mea (sau mai multe), dar am preferat această separare. Tot aşa de bine aş fi putut opta pentru selecţia făcută de un altul, dar nu cred că avea cineva răbdare să stea de poemele mele. Am ţinut proiectul acesta doi ani, cu uitări şi reveniri. A fost să fie în 2012. Am considerat că pot arăta şi cîteva poeme inedite (scriam la o nouă carte, dar m-am oprit, acaparat de zona mea de muncă, dar şi de eseistică). Selecţia ineditelor a fost în ton cu grosul poemelor şi cu ceea ce doream să fie profilul selecţiei mele, acela dat de spusa lui Al Cistelecan (care m-a surprins şi pe mine, însă cred că e cît de cît reală): „Nicolae Coande e cel mai sever mistic (al poeziei, dar nu numai) dintre poeţii de azi. El e chiar misticul negativităţii.” În general îmi displac superlativele care pun poetul pe un promontoriu inaccesibil, dar ceva-ceva ceva e adevărat în observaţia criticului ardelean. Următoarea mea carte va fi gata peste cîţiva ani. Trebuie să regăsesc tonul cu care scrisesem poemele din ciclul inedit şi, mai ales, motivaţia de a scrie poeme. Cum ştiţi, alternez poezia cu eseul şi critica literară, o muncă mai pedestră, dar inevitabilă pentru spiritul unui poet. Cea mai bună poezie înseamnă critică pe propria-ţi piele, dar cum s-o faci dacă nu ai aplicat pe alţii? Poetul trebuie să fie cel mai atent şi mai bun cititor al tradiţiei poetice în care se înscrie. Mi se pare că asta a spus-o Eliot. O spun şi eu, mai modest.

Andra Rotaru

Număr de vizualizări :2238


One Comment to “„Poezia poate fi adesea ceea ce nu ai vrea deloc să scrii””

  1. Ion spune:

    Felicitari Poetului! Asteptam de la el carti la fel de bune!

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro