„Oamenii simpli sunt adesea mai loiali decât intelectualii”

iul. 15th, 2012 | By | Category: Dialogul de carte

În anul 2012, Constantin Abăluţă a publicat volumul de poeme „Nu eu dar nici altcineva”, la Editura Charmides. Volumul este în momentul de faţă nominalizat la Premiile Naţionale de Poezie „Mircea Ivănescu”, prima ediţie. Andra Rotaru a dialogat cu autorul despre acest volum, despre oportunismul în lumea literară şi despre modestia scriitorului român în general..

Amintirea colegilor din copilărie e filtrată de trecerea timpului, memoria fiind unul dintre acei prieteni care nu sunt „eu dar nici altcineva”

După o anume vârstă faptele, oamenii, locurile încep să se amestece blând. Descoperi în tine gândurile prietenilor morţi, faci parcă şi aceleaşi gesturi ale lor, desigur sunt iluzii, un fel de fata morgana, dar ele sunt puternice şi-s ale tale, tu, eu, altul, alţii, marţienii : tot aia. E frumuseţea copacilor să nu poată fi personalizaţi. Prunul lui Vasile (cel ce creşte în curtea celui numit Vasile) e o impietate. Copacii nu sunt ai nimănui, ca pisicile. Noi îi închidem în curţi, în case. Poate că după ce n-o să mai fiu, copacii vor deveni mai liberi, şi toate pisicile vor evada. Unde, cum, de ce? Aşa. Ca să vorbesc liber…

Ce se află mai departe de „cerurile care se deschid înainte”?

Tu crezi că poeţii ştiu ce spun ? Poeţii simt ce spun. După ce scriu ceea ce simt, gata, devin liberi, uită, nu-i mai interesează. Întreabă subconştientul meu cum se deschid cerurile şi de ce. Poate că într-un vis ţi-o va spune cândva. Ori în clipa (păzeşte-ne, Doamne !) zgâlţâiturii unui cutremur. În 1977, multele zeci de secunde de zgâlţâială (la mine nu se stinsese lumina) am privit ca prostit teancul de manuscrise gândind c-am fost un fraier : în loc să trăiesc am mâzgălit hârtia care va fi-ngropată împreună cu mine. Căci era clar că toată casa se va nărui aşa trosnea şi se legăna. Zeci de sticle din cămară s-au prăvălit şi au astupat uşa de serviciu. Tatăl meu, care nu era acasă, a venit după vreo oră (în care am tremurat de-ngrijorare – nu existau mobiluri pe atunci) şi a trebuit să intre în casă pe fereastra bucătăriei. Atât de libere ai vrut să fie răspunsurile mele ?

„Ce-nseamnă pentru zid/ o uşă sau o fereastră?”

Materia nu ne vrea. Golul este uman, creează perspective. În cel mai bun caz, materia e indiferentă, nu ia seama de reglementările noastre. În acelaşi timp, ca să ne putem implanta golurile creatoare avem nevoie de materia compactă care să ne stea împotrivă şi să ne aţâţe. Este, dacă vrei, o subtilă dialectică Zen. Şi prin atotputernicia spiritului, a meditaţiei (vezi şi Teoria transdisciplinarităţii, a lui Basarab Nicolescu), noi suntem în acelaşi timp zidul, dar şi opusul lui, adică golul, uşa sau fereastra.

Láitmotivul broaştei ţestoase revine şi în acest volum, „Nu eu dar nici altcineva”. Ce aduce cu sine de data aceasta?

Habar n-am. Contrariile: tristeţea şi bucuria, claustrarea şi efuziunea înspre ceilalţi. Străvechi simbol al universului, dar nu mai puţin al spiritualităţii. Arta, devenirea sunt ciclice, evoluţia lor e iluzorie. Du Fu (712-770) e mai esenţial, mai simplu, mai modern decât mulţi poeţi actuali care sunt greoi, tezişti, scremuţi. Ia ascultă : « Un vânt îngheţat se ridică din mătasea pictată / acest vultur albastru e absolut impresionant »

„Oamenii nu trebuie cunoscuţi îndeaproape”

Sentimentul de saturaţie pe care ţi-l dau oamenii, atât de nestatornici în relaţiile lor cu semenii şi atât de meschini. De departe arată bine, de aproape au un iz de oportunism care le acoperă calităţile reale. E vorba de experienţele mele de septuagenar spre octogenar în relaţiile cu destui/unii oameni. E vorba de frica de a începe noi relaţii, de a investi în cei ce par deocamdată rectilinii şi normali. Oamenii simpli sunt adesea mai loiali decât intelectualii. Ei, ca şi broaştele ţestoase, au mai puţine perspective şi determinări, şi asta-i face mai stabili. Împrăştierea intelectualului în diverse direcţii îi bulversează adesea/uneori comportamentul uman. Ajung să nu se mai comporte « ca oamenii ».

Personajul afirmă „fiinţa are nevoie de transcendenţa necazurilor şi-a bolii”. Ce se află identitar, în afara lor?

Abia când eşti lovit în integritatea ta fizică, eşti silit să te întorci întru spirit, întru dreptate, către semeni. Devii mai bun, îţi aduci aminte de vorbele eclesiastului. Turpitudinea unora este atât de mare, încât atunci când revin la siguranţa poziţiei lor fizice, redevin « neoameni » cu mai multă râvnă, parcă să recupereze timpul pierdut. Îmi cer scuze pentru lecţia de morală. Aşa sunt bătrânii, fac morală.

Dacă pentru unii scriitori miza operei este nemurirea, în postfaţă oferiţi o lecţie simplă de modestie: „să afli cât de muritor eşti”

Nu e decât o aparentă contradicţie. Poemul e trăire (deci, in extremis, « murire »), trăirea ta particulară infiltrată unor cuvinte vechi de când lumea. Cu cât mai multă şi autentică trăire, cu atât mai multă presupusă nemurire. Doar ceea ce trăieşte peste normă, poate aspira la nemurire. Altfel spus, prefer să trăiesc în poezie cu impulsuri la fel de puternice precum în viaţă. Asta-mi este de ajuns. Asta îmi justifică viaţa. În principiu, dacă demersul meu poetic e adevărat (unii critici spun că da), eternitatea ar urma să mă înghită. Aştept. (Aţi observat că multe anunţuri de la Mica publicitate se sfârşesc cu formula : Aştept provincia.)

Număr de vizualizări :1277


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro