„Eu sunt primul individ care a suferit exploatarea artistului de către om”

nov. 27th, 2011 | By | Category: Studioul de carte

Jurnalistul Gabriel Argeşeanu a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un amplu interviu cu actorul, compozitorul şi muzicianul Tudor Gheorghe. Acest interviu va fi inclus în volumul în pregătire “Dialoguri convexe” (vol. II). Redăm integral dialogul purtat de Gabriel Argeşeanu cu maestrul Tudor Gheorghe.

Domnule Tudor Gheorghe, când aţi realizat că destinul dumneavoastră va fi tovarăş de viaţă cu cântecul?

Asta e demult, dar e mişto. Eu sunt primul individ care a suferit exploatarea artistului de către om. Mic fiind, şi la treierat, nea Mărin a lu’ Treanţă (n.a. din satul Podari), un vecin de-al nostru ce avea mai mult pământ şi avea şi un păr pădureţ acolo pe mejdină, i-a zis tatei: Ilie, pune-l pă-la mic în păr, să cânte că li se-ndeamnă mai bine ăstora la seceră”. Aşa am fost speculat şi exploatat pentru prima dată. Când m-am întors de la institutul de teatru, proaspăt actor (1966), am vrut să fac un spectacol de poezie. Nu aveam nici etalonul de frumuseţe al lui Septimiu Sever, nici glasul lui George Vraca, şi atunci am zis că trebuie să fac ceva ca să arăt regizoarelor mele că am talent şi am făcut acest gest să readuc poezia la forma ei primară, adică poezia-cântec.

Şi aşa s-a născut „Menestrel la curţile dorului”, pe versurile lui Lucian Blaga şi Ion Barbu, practic debutul ”en force”, pe care doar marii artiştii îl trăiesc de la prima ieşire în lume. Poate că aşa vă ghicise şi vecinul Treanţă de vă exploata frumuseţea glasului, atunci de copil, pentru a face mai spornică munca celor ce treierau pe pământul lui. Aţi continuat apoi cu lirica lui Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Adrian Păunescu – despre care aţi avut o remarcă interesantă, şi putem continua enumerarea liricii ce v-a susţinut proiectul poezia–cântec. De ce poezia română „se încheie cu Adrian Păunescu”?

Eu am şocat, probabil, pe multă lume, când am spus că poezia română se încheie, pentru mine, cu Adrian Păunescu. De ce am spus asta? Pentru că eu am fost foarte apropiat poeţilor. Eu am fost îmbrăţişat de ei încă de la primul spectacol, „Menestrel la curţile dorului”, simţind că au în mine un posibil tălmăcitor al poeziei lor în cântec. Am cântat de la Dosoftei, de la Miron Costin, întreaga poezie română până la un anumit punct al contemporaneităţii. Am fost contemporan, de ritm interior, cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Virgil Carianopol, Romulus Vulpescu ş.a.m.d. Nu am vrut şi nici nu vreau să cânt poezia de azi. Nu pentru că nu aş putea, dar fiind contemporan cu această generaţie, prin fiul meu (35 ani), consider că trebuie să găsească noile generaţii de poeţi trubadurul lor. Eu voi fi foarte fericit să apară şi un alt Tudor Gheorghe, dar va trebui să îndeplinească unele condiţii: să fie născut la ţară …

Unde copilul scâncește în leagănul eternității și-și călește tălpile desculțe prin țărâna sub care se întinde bătătura veșniciei.

Ai dreptate. De aceea trebuie să iubească poezia, aşa cum am iubit-o eu, să-i dea Dumnezeu un firicel de glas, pe care printr-o voinţă nemărginită să şi-l dezvolte, să urmeze cursurile unui institut de teatru ca apoi să-şi poată vinde marfa spirituală. Când le va avea pe toate acestea, va fi ce trebuie.

În anii de studenţie, regimul comunist ar fi putut să vă devieze drumul spre profesia artistică, așa cum sunt alte numeroase exemple, datorită tatălui, care era deținut politic. Cum ați înșelat vigilența ”tovarășilor”?

Au fost ani frumoşi, nu trişti, dar grei. Atât de frumoşi că devenisem şi prinţ, dar al „blaturilor”, pentru că mâncam la cantina studenţească fără cartelă. Încă de la înscriere am minţit, de frică să nu fiu respins, trecând o linie unde trebuia să scriu numele lui tata. Tata fiind deţinut politic, eu refuzam mai tot timpul să răspund, creând o mare nedumerire printre profesorii care ştiau ce pot. Mi-era frică să nu ies în evidenţă pentru bursă şi să fiu pus să completez alte fişe cu date despre părinţi, care să mă dea de gol şi apoi să fiu dat afară din institut. Oricum, am luat şi bursa republicană, dar după ce tata a fost eliberat din închisoare, perioadă în care am luat numai note de zece.

Cine vă ascultă, cu sufletul şi mintea, este imposibil să nu simtă această confesiune dintre om şi natură, dintre artist şi poet, pe care o transmiteţi prin cântec. Aceste valori mai sunt la vel de vibrante pentru tineri. Își mai dorește generaţia tânără un Tudor Gheorghe al lor?

Dacă muzica aceasta nu va avea un viitor pentru generaţia tânără, aceasta generaţie nu va mai exista. Am făcut spectacole ieşite din „comună”, vorba lui Marin Sorescu, cântând cele patru anotimpuri. Eu nu am uitat să cânt la chitară şi sunt rob pe tarlaua poeziei române. Tot ceea ce se întâmplă azi în peisajul muzical românesc este trecător, ţine de modă, dar cu timpul vom fi nevoiţi să renunţăm la aceste aberaţii anticulturale.

Ați simțit că s-a produs o ruptură în firescul de a percepe valorile umane, după 1990, propunând spectacolul „Mie îmi pasă!”?

Domne, eu am făcut acest spectacol scârbit de tot ce era în jurul meu. Scârbit de faptul că oamenii de la Revoluţie nu au mai fost băgaţi în seamă; că s-au căţărat pe spinarea lor alte jagardele care se dau revoluţionari şi disidenţi, uitând toţi de unde au plecat, trezindu-se buticari mai mari sau mai mici, cu funcţii până la miniştrii, care s-au dovedit a fi hoţi, escroci, şarlatani. Şi când mi-am dat seama că totul este aşa, iar toţi zic: „I-a mai dă-i, mă, în mă-sa. Ce-mi pasă mie?”, am tras un semnal de alarmă. Dacă eu zic îmi pasă, mai este şi altul lângă mine care zice la fel, apoi altul… Iar când vor zice câteva milioane, din cele douăzeci şi trei, ne pasă!, atunci România va face un salt fabulos, atât în plan spiritual cât şi în plan economic.

Până atunci apar negări ale valorilor culturale naționale, în special de către unii români din afara ţării, care îl consideră pe Eminescu antisemit şi xenofob, pe Eliade un legionar amnezic.

Astea sunt speculaţii de presă şi dezinformări. Eu am fost de multe ori în America şi nu mi s-a întâmplat să aud că este negat Eliade, Eminescu, Cioran sau alţii. Însă, în ţară, de vreo câţiva ani de zile, am văzut că vor să-l demitizeze pe Eminescu, să spună că avea mătreaţă, că era scund, ca şi cum acesta este motivul pentru care-l iubim noi. Dar prichindeii ăştia, impotenţii cultural şi artistic, simt nevoia să se remarce agăţându-se de un spirit înalt. America, Australia, Japonia, aproape toată Europa, Emiratele Arabe Unite îmi sunt cunoscute şi am avut bucuria de a mă întâlni cu mulţi români. Ba am dat de unul din Roşiorii de Vede la Bridge Port, lângă New York. În toate peregrinările mele prin America, am întâlnit români de diverse categorii intelectuale, oameni veniţi să muncească şi care se abrutizează, pentru că nu mai au timp de altceva, intrând într-un ritm american de tâmpenie. De câte ori merg la ei cu spectacole, nu acceptă să le cânt ceva nou. Ei vor „alea de le cântam eu când au plecat din ţară”. Ei nu vor să înţeleagă că România se transformă. Îşi ascund, oarecum jenaţi, acea hotărâre de a pleca din ţară, bucurându-se în sinea lor când află că lucrurile nu merg bine de unde au plecat. Numai aşa având puterea să se felicite pentru pasul făcut. Însă, am întâlnit şi prieteni de-ai mei, plecaţi cu mulţi ani înainte de Revoluţie, care-şi numărau lunile în aşteptarea pensionării, pentru a se întoarce acasă. Nimeni nu vrea să moară în America. Am întâlnit şi noua generaţie plecată după 1990, copii talentaţi, care o duc bine, pentru că le este recunoscută valoarea. Sunt foarte bine plătiţi, dar îi îngrozeşte singurătatea. Unii au reuşit să se integreze, alţii nu. Şi să te ferească dumnezeu să trăieşti într-o lume care nu este a ta, gândindu-te la cei de lângă care ai plecat. Am întâlnit în Australia un lucru fascinant, cea mai mare expoziţie pe care am văzut-o eu. Un ”nebun” de plastician a lucrat într-o pădure, stând alături de aborigeni, mai bine de treizeci de ani. El a direcţionat şi împletit piatra şi ideile lui cu vegetaţia. La fiecare sculptură este un moto. Unul sună chiar aşa: „Dacă nu ai, aici pe Pământ, locul tău bine definit, nu îl ai nici în cer”.

Viaţa pe scândură, cum se mai spune în teatru la scenă, este aceeaşi pentru actori, dar trăirile sunt unice pentru fiecare în parte. Ce simte Tudor Gheorghe?

Este clipa efemeră în care uiţi că eşti Tudor Gheorghe sau Radu Beligan sau Victor Rebenciuc sau … Şi devii personajul pe care-l joci. Şi atunci cele trei ore pe scândură se scad din viaţa ta. Pentru că Dumnezeu monitorizează şi spune: Câte spectacole a avut omul acesta? Câte ore a jucat pe scenă? Sfinte Petre, ai grijă ca lui Tudor Gheorghe, care a stat patruzeci de ani pe scenă, să-i mai lungeşti viaţa cu douăzeci de ani. Şi aceasta pentru că în mare parte a timpului am fost altcineva. Bineînţeles că este o glumă, dar am vrut să scot în relief această metamorfozare a actorului în mai multe personaje, în mai multe vieţi.

Aţi jucat magistral în „ A treia ţeapă”, piesă scrisă de Marin Sorescu, fiind desemnat şi cel mai bun actor al acelui an. Acum îi cântaţi poeziile. De ce Marin Sorescu?

De Marin Sorescu nu m-a legat numai o relaţie artistică, ci şi o prietenie adevărată. Am jucat trei spectacole scrise de Sorescu. La Craiova am jucat în piesa de care spui, într-un rol pentru care am primit şi premiul pentru cel mai bun actor al anului, an în care Vlad Dracul era jucat de Amza Pelea la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar la „Bulandra” era jucat de Victor Rebenciuc. Am fost tot timpul tentat să spun că sunt mândru să fi fost contemporan cu un tip de geniu, cum a fost Marin Sorescu. Noi ne ferim să spunem lucrurile acestea dintr-o modestie pe care alţii o speculează, fiind prea modeşti cu valorile noastre. Marin Sorescu a fost şi va rămâne în literatura română ca un tip total, extraordinar. Avea simplitatea ţăranului român, precum Marin Preda, încât nu-ţi vine să crezi că ei sunt cei ce au scris aceste memorabile pagini ale literaturii române. Poeziile lui încearcă să reinventeze, să facă cunoscut generaţiei tinere, debusolate şi debusolante, aş zice, un univers dispărut al satului de altădată. Univers ce trebuie recreat ca această generaţie să aibă tăria şi să nu fugă de pe meleagurile unde s-a născut. Dacă şi-ar cunoaşte mai bine destinele artistice, care au fost în spatele lor, nu s-ar mai încumeta atât de repede să plece.

Se observă o redimensionare a artei teatrale. Au apărut noi teatre, curente, experimente, se doreşte un centru naţional de dramaturgie contemporană, unde tinerii actori şi regizori să se întâlnească şi să discute. Încărcătura de semne şi semnificaţii au impus şi o anumită estetică teatrală. Vă regăsiţi în noile tendinţe?

Mai nou, au încercat în arta cinematografică, bazându-se pe forţa computerului, să creeze aşa numitul actor virtual. Au reuşit performanţe extraordinare, dar nu pot crea şi emoţia reală, umană. Eu am lucrat cu mari regizori şi am jucat mari roluri. Am jucat în spectacolele lui Silviu Purcărete, care sunt spectacole de imagine, spectacole prin care luam faţa Europei şi a lumii. Dar era un spectacol descriptiv, în care actorul nu avea un rol prea important. Dar primul spectacol pe care l-a montat Silviu Purcărete la Craiova a fost ”Piticul din grădina de vară”, unde actorul era pus în valoare. Jucam eu, Diana Gheorghian, Ilie Gheorghe, Dogaru şi mulţi alţii. Un spectacol absolut fascinant. Actorul nu se poate forma decât prin roluri clasice, pe texte majore.
Sunt roluri mari, cât încape, dar principal este cine le pune în scenă. La noi, la Craiova, Mihai Măniuţiu a pus în scenă „Timon din Atena”, de W. Shakespeare. Este rol mare acolo, dar la spectacolele care s-au jucat nu a venit mai nimeni. Şi aceasta pentru că nu a fost bine pus în scenă. Aceasta este problema.

Aveţi o anumită afinitate pentru muzica populară din Teleorman. Ce va atras la această muzică „cu ignituri”, cum îi spune Daniela Condurache?

Muzica din Teleorman m-a fascinat din totdeauna. Consider că este una dintre cele mai particulare şi mai speciale, adunând aici, atâta frumuseţe muzicală, probabil datorită şi unor mari lăutari. Am avut şansa, în perioada când lucram la Institutul de Folclor, prin intermediul benzilor de magnetofon, să cunosc unul dintre cei mai fabuloşi lăutari pe care i-am ascultat în viaţa mea, George Moţoi. Probabil, ascultându-i cântecele şi felul în care cânta, m-am lăsat dus uşor de val şi am îndrăgit foarte tare muzica din Teleorman. O muzică specială, de o forţă nemaipomenită, care contrazice toate scălămbăielile minore, cântate fără bărbăţie.

Număr de vizualizări :1516


One Comment to “„Eu sunt primul individ care a suferit exploatarea artistului de către om””

  1. tamara spune:

    Am citit acest interviu cu o deosebita placere.Îl admir de mult pe lautarul-artist Tudor Gheorghe, cu nume atat de tonic și românesc( e oare un pseudonim?).Nu l-am vazut niciodată pe scenă ca și actor, doar l-am ascultat.
    Cântând, este așa cum spune un excelent tălmăcitor al poeziei .Versul cântat de el trezește o emoție adâncă, ca o fântâna adâncă în inima câmpiei de vară, din care dacă bei tot nu iți potolești setea…..
    Întodeauna imi face plăcere să îl ascult.

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro