Critic literar, traducător, eseist şi romancier, Adriana Babeţi a debutat în revista “Amfiteatru” în 1969, cu proză scurtă, iar debutul editorial a avut loc în 1990, cu romanul “Femeia în roşu”, carte scrisă la şase mâini, împreună cu Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş. De curând, în colecţia „Top 10+” a Editurii Polirom, a apărut volumul „Femeia în roşu” (ediţia 2011), cu o prefaţă de Mircea Cărtărescu şi o postfaţă de Martin Adams Mooreville. Andra Rotaru a dialogat cu Adriana Babeţi, iar interviul este preluat din revista Dilema Veche.
Puţini îşi mai amintesc că în urmă cu mulţi ani, tânăra Adriana Simlovici obţinea premiul III pentru proză, alături de Dumitru Radu Popa şi de Ioan Petru Culianu, la un concurs naţional de literatură. De atunci până acum câte s-au schimbat?
Amintirile mă chinuiesc, ca să dau şi eu un citat cultural. Cum mă urmăreşte trecutul, exact când mă aştept mai puţin! Şi-mi scoate la iveală episoade pe care nu le reneg, dar de care mi-e o jenă cumplită. Chiar dacă numele meu e pomenit într-o companie excepţională, prozele pentru care am luat nu ştiu ce premiu erau în mod sigur îngrozitor de proaste. Pur şi simplu, nu-mi pot explica de ce şi, mai ales, cum am luat acel premiu. Dar de debutat am debutat mult mai devreme, la 15 ani, într-o publicaţie a elevilor din Timişoara, tot cu proză şi tot jalnică. Mă şi întreb de ce am perseverat să scriu (e drept, nu proză-proză, ci eseu, critică literară şi un fel de publicistică pe care recent am înghesuit-o selectiv între două coperte şi i-am spus “Prozac. 101 pastile pentru bucurie”). E ceva la graniţa prozei. Deocamdată, atâta pot.
Cum e să „restaurezi“ poveşti reale care frizează senzaţionalul?
Cum să fie? Până la un punct, palpitant, iar după aceea, cu destul de multe riscuri. Sunt sigură că întrebarea se leagă de felul în care am tricotat la şase mâini, împreună cu Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş, romanul “Femeia în roşu”, nu? Dar am avut şi alte experienţe de genul ăsta, pe cont propriu sau în doi; e drept, nu în vreun roman, ci într-un fel de proze epistolare sau de tip jurnal care vor rămâne probabil pentru totdeauna în sertare. Partea lor de senzaţional stă în faptul că au pre-scris, ba chiar au prescris nişte vieţi, oricât de paranormal ar suna ce spun acum. Asta s-a întâmplat şi cu povestea femeii „în roşu“ (sau mai exact în portocaliu, pentru că rochia pe care o purta în seara de pomină din vara lui 1934, când la cinematograful Biograph din Chicago l-a vândut FBI-ului pe inamicul public al Americii, John Dillinger, nu era de fapt roşie-roşie). Subiectul ales de noi pentru roman a fost o poveste reală, un fel de mică bombă istorică. Misterioasa trădătoare a lui John Dillinger, Anna Sage, era o româncă din câmpia Banatului, cu o viaţă incredibilă, care a murit asasinată la Timişoara în aprilie 1947. Am reconstituit – cu o documentare la sânge – tot ce s-a putut recupera şi am restaurat astfel o biografie. Senzaţionalul a apărut însă abia după încheierea cărţii, când mare parte dintre persoanele reale pe care noi le-am făcut personaje au sfârşit tragic. Sigur, romanul a mai şi fabulat pe ici, pe colo. Dar fabulaţionările noastre, în fond, deducţii scriitoriceşti, s-au dovedit a fi mai apoi cea mai pură realitate. De pildă, faptul absolut senzaţional, că bărbatul ciuruit de FBI la Chigaco n-a fost de fapt John Dillinger. Filmul cu Johnny Depp în rolul lui Dillinger, film ce a rulat şi în România, nu ţine cont de acest adevăr. Cine ştie ce ni s-ar mai întâmpla dacă romanul ar fi tradus. Sau, Doamne apără, ecranizat!
Cum a fost să scrieţi alături de Mircea Nedelciu şi de Mircea Mihăieş?
A fost o imensă şansă şi o imensă bucurie, pentru că lucrul timp de trei săptămîni la cele peste 500 de pagini manuscrise a fost un joc superb între prieteni. Nu ne-am certat niciodată, n-am avut orgolii (deşi eram naturi total diferite), pentru că am făcut totul fără încrâncenare, din plăcere. În fiecare seară, după câte 10 pagini bătute la maşină (băieţii, mai cu spor, eu, destul de chinuit), ni le corectam fără cruţare, tăiam, scriam pe margine cuvinte nu prea măgulitoare, cinam voioşi şi a doua zi ne puneam pe îndreptat tot ce nu plăcuse celorlalţi. A fost raiul pe pământ ca experienţă de scris colectiv.
Aţi mai porni la un astfel de drum?
Sincer, nu ştiu. În tinereţe şi la maturitate munca în echipă m-a prins cu totul: am tradus în doi (cu Delia Şepeţean Vasiliu), am făcut antologii în doi (cu Cornel Ungureanu şi Mircea Mihăieş), am lucrat în echipe de cercetare alcătuite din mulţi oameni, iar uneori chiar le-am coordonat. Dar de câţiva ani am luat-o pe cont propriu. S-a întâmplat aşa şi prin natura profesiei, şi poate pentru că am dobândit ceva mai multă încredere în mine. Însă roman nu ştiu dacă aş mai avea cum şi cu cine să scriu la şase mâini. Experienţa noastră de atunci, din 1986, a fost unică şi irepetabilă, cu atât mai mult cu cît Mircea Nedelciu nu mai e printre noi.
Dandysmul a trecut în mai toate zonele culturale – muzică, cinematografie, literatură… Credeţi că dandysmul, practicat ca modalitate de a gândi şi simţi, de cultivare a minţii, poate deveni o materie şcolară?
Da, pentru că ar fi – cred – extrem de atractiv pentru generaţiile tinere (am văzut asta în multe împrejurări şi m-am mirat, dar nu foarte tare), apoi pentru că ar fi un bun prilej de a vorbi despre eleganţă şi stil, trecând prin toată cultura, într-o lume plină de prost gust şi mitocănie. Ar fi o soluţie de a-i câştiga pe cei foarte tineri de partea bunului gust. Evident că, transformat în materie de tocit ca oricare alta, şi-ar pierde şi rostul, şi farmecul. Dar dacă ar apărea într-un context mai larg, ca un capitol dintr-o istorie a culturii concepută inteligent şi atractiv, ar fi valabil.
Baudelaire spunea că „pentru dandy-ul perfect, strălucirea excesivă a hainelor, precum şi calitatea lor nu reprezintă decâ un simbol al superiorităţii aristocrate a minţii“. Ce a dus la golirea dandysmului de sensul său autentic şi l-a transformat în ceva frivol? În ziua de azi, a fi dandy nu e tocmai un compliment…
Dar aşa a fost încă de la început, de când dandysmul a apărut ca fenomen istoric, consemnat şi recunoscut ca atare (deci de la începutul veacului al XIX-lea). Pentru marea majoritate, a fi dandy era aproape întotdeauna echivalent cu a fi frivol, agăţat doar de suprafaţa lucrurilor, de vestimentaţie, de pildă. Să ne amintim de cuvintele româneşti care îi desemnau pe aceşti bărbaţi acum 150, dar şi acum 50 de ani: filfizoni, spilcuiţi, sclivisiţi. Era mereu o distanţă încărcată de uimire iritată, dispreţuitoare între cei copleşiţi de gust comun, banalitate, conformism şi aceşti contestatari soft, plini de eleganţă.
Alteori dandysmul a trecut în tabăra cinismului – dacă ne gândim la G. Meredith, care punea egalitate între cinism şi dandysmul intelectual. A avut vreun rol negativ factorul feminin în această luptă a aparenţelor şi esenţialului?
Cred că ar mai trebui să scriu o carte ca să pot răspunde complet acestei întrebări, din care aş scoate rapid epitetul „negativ“ aşezat lângă „rol“. Da, felul în care un dandy se poziţionează în relaţia cu diferitele tipuri de feminitate (el însuşi având o marcată componentă feminină) a jucat un rol important în lupta cu pricina. Dar în câteva capitole din cartea mea despre dandysm am insistat asupra faptului că nu operez niciodată cu judecăţi de valoare morală, atunci când descriu şi analizez acest fenomen. Deci nu dau bile albe sau negre unui rol. Expun lucrurile pur şi simplu, pentru că într-un studiu de asemenea factură cea mai corectă atitudine mi se pare obiectivitatea.
Varianta feminină a unui dandy era o dandyess sau dandizette. Se ştiu mai puţine lucruri despre femeile dandy, decât despre bărbaţi. Există vreo explicaţie?
Explicaţia e simplă: pentru majoritatea covârşitoare a dandylogilor de ieri şi de azi, dandysmul e un fenomen strict masculin. Şi eu cred că aşa este, chiar dacă unele variante de feminitate (pe care unii, cam grăbiţi, le analoghează amazonismului) au ceva dandy. Dar numai parţial. Cum ar fi, de pildă, un anume tip de eleganţă vestimentară, aşa cum propunea o expoziţie extraordinară din 2008, intitulată „Dandysme 1808-2008, de la Barbey d’Aurevilly la Christian Dior“, organizată şi deschisă la Muzeul Dior din Granville. Un prilej minunat pentru a celebra două personalităţi ale acestei regiuni din vestul Franţei, pe Barbey, autorul primului tratat despre dandysm, şi pe marele Dior. Ei, bine, cine trona pe toate cataloagele, afişele? Nimeni alta decât Giselle Bundchen, în chip de Doamna Dandy, de-o eleganţă uşor masculinizată. Voilà!
Cine reprezintă în literatura română dandysmul?
Categoric, Mateiu I. Caragiale. O asemenea tendinţă a existat, încă de la paşoptişti. Ei sunt acei tineri care învaţă la Paris cum se leagă nodul cravatei şi pe care îi veştejeşte Eminescu în cunoscuta poezie. Am dedicat dandysmului de pe teritoriul României un întreg capitol, e drept, nu foarte întins, pentru că altul era proiectul volumului în ansamblu, şi apoi pentru că lucram contra-cronometru, iar o documentare serioasă ar fi presupus luni de studiu în bibliotecile din Bucureşti. Dar a compensat din plin toate golurile studiul doctoral al lui Angelo Mitchievici despre decadentismul românesc, absolut exemplar. Sigur că apare şi la noi un filon dandy. Dar în comparaţie cu ţările Europei occidentale, ba chiar centrale, el e destul de firav. Şi se „firăveşte“ tot mai mult cu cât o luăm spre sud, spre Balcani, din motive uşor de bănuit. Anume că, în ţări cu puternică tradiţie patriarhală, cu un machism pronunţat, eleganţii dandy nu prea au ce să caute. De aceea îi putem număra pe degetele de la două mâini pe dandy români autentici, iar pentru o literatură aferentă de bună calitate ne-ar fi destul o singură mână. Nu-i neapărat un dezastru că n-avem fluvii şi efluvii dandystice (la un stil generic mă refer acum) şi că pârâiaşele noastre de eleganţă susură tot mai stins, dar consecinţele se văd cu ochiul liber astăzi. Păcat.
Ce subiecte vă incită atenţia în momentul de faţă?
Atenţia mi-e gata incitată de prin 1980, de amazoane. Ca şi cartea despre dandysm, şi cea despre războinice e scrisă „la comandă“, pe temă dată. Dar subiectul m-a prins şi, fără să lucrez non-stop la el, s-a închegat într-un volum la care mai finisez unele detalii. Dacă dandysmul a fost o istorie, amazoanele vor fi o poveste. Sper să nu dezamăgesc prea mult în această nouă ipostază, de amazonolog de serviciu. Şi, în paralel, mă lupt cu un volum la care lucrez de ani buni, al treilea din seria celor despre bărbaţii efeminaţi şi despre femeile virile: o carte despre seducţie, dedicată epistolarelor amoroase ale scriitorilor.
