„Capela excomunicaţilor” reprezintă şi o modalitate de a întoarce filosofia în agora

sept. 18th, 2011 | By | Category: Studioul de carte

Volumul „Capela excomunicaţilor” de Adrian Buzdugan, Editura Humanitas (2010) a câştigat Concursul pentru Debut Unicredit, a obţinut Premiul ARSFAN pentru cea mai buna carte a anului 2010 (ex aequo), Premiul pentru Debut al revistei „Luceafărul de dimineaţă” pe anul 2010 şi a fost nominalizat la Premiul USR pentru Debut. Andra Rotaru a dialogat cu Adrian Buzdugan, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Volumul „Capela excomunicaţilor”, Editura Humanitas, 2010, a apărut în urma câştigării premiului de debut UNICREDIT (secţiunea proză scurtă), ediţia a III-a. Care e povestea scrierii cărţii, care oferă texte pentru o paletă largă de cititori datorită subiectelor abordate?

În 2007, Dan Bistricean, un bun prieten jurnalist care îmi lecturase câteva povestiri, mi-a propus să trimit textele unei reviste de cultură din Galaţi, „Dominus”. În mai a apărut prima povestire, apoi a doua, a treia, apoi mi-au fost solicitate şi alte proze. Nu mai aveam ceva asemănător la sertar, aşa că a trebuit să mă apuc din nou de scris… În 2007-2008 am scris vreo zece povestiri, fiecare având o temă centrală: timpul, libertatea, nostalgia, înţelepciunea, sinuciderea etc. Până la îndemnul acestui prieten scriam doar când nu mă mai puteam abţine să nu scriu…

În urmă cu aproximativ 20 de ani, după ce volumul „Treisprezece gloanţe şi restul…morcovi”  nu a mai ajuns să fie publicat, ai renunţat la ideea de a mai debuta. Între timp, proze ce se regăsesc azi în volumul „Capela excomunicaţilor” au apărut în diverse reviste literare. Ai avut nevoie de o perioadă de interacţiune cu cititorii, cu o parte a criticii literare?

Cum dădusem la spate debutul ratat din ’92, mi-am zis să încerc din nou cu o antologie de autor. O primă variantă a volumului (structurat în două părţi, povestiri noi şi povestiri recuperate din manuscrisul pierdut) a fost gata la sfârşitul lui 2008. Şi manuscrisul şi-a început călătoria pe la editurile mari… A fost pe rând ignorat, respins, pus pe linia de aşteptare, a dat, pe rând, de un coordonator de colecţie obtuz, de planuri editoriale blocate, de uşi închise şi de… criză.

Cum trecusem demult de stadiul orgoliilor juvenile, publicarea cărţii în regie proprie la vreo editură obscură  nu mi s-a părut o opţiune demnă de luat în calcul, aşa că am spart manuscrisul în bucăţi şi l-am trimis revistelor literare. M-a interesat mai mult reacţia redactorilor publicaţiilor literare, dacă îmi confirmă sau nu, fireşte, parţial, că volumul merită să fie publicat. O reacţie ce m-a surprins deosebit de plăcut a fost cea a redactorului şef al „Vieţii româneşti”, Nicolae Prelipceanu, un fragment din prezentarea acestuia a intrat pe coperta IV a volumului.

Am trimis apoi grupaje de povestiri şi la concursurile naţionale de creaţie literară. Marele Premiu la „Vasile Voiculescu”, Premiul Naţional „Moştenirea Văcăreştilor”. Părţile erau bune, totuşi de ce întregul nu putea fi publicat? Reintrând pe orbita literară, am aflat după aceea că în douăzeci de ani aproape nimic nu s-a schimbat, editurile mari şi-au păstrat/dezvoltat o reticenţă faţă de necunoscuţi, faţă de autorii răsăriţi de niciunde, în plus, merg în continuare pe ideea că proza scurtă  e un soi de Cenuşăreasă ce trebuie ţinută undeva mai în spate… E mai profitabil să meargă pe mâna kitschurilor occidentale sau a unor autori români „brănduiţi”, în a căror promovare au băgat deja o groază de bani…

Acest aviz favorabil al redactorilor/redactorilor-şefi nu a avut însă greutate în publicarea volumului, Concursul de Debut Unicredit neluând în calcul C.V.-ul cu premii literare ori colaborări cu reviste de primă mână. A fost un alt unghi de atac, paralel cu primul, manuscrisul a fost considerat mai bun decât altele patruzeci înscrise în competiţie la această secţiune, pur şi simplu.

În ceea ce priveşte reacţiile cititorilor, am dat peste câteva reacţii pozitive în unele publicaţii interactive, dintre cele care postează comentarii ale acestora. Am simţit însă şi o oarecare reţinere, reţinere firească atunci când dai de scrieri greu clasificabile, de scrieri ce nu intră într-o căsuţă anume… Dan C. Mihăilescu vorbea de un „suprarealism patafizic”, Marius Chivu de un „SF neortodox”, Constantin Dram de o „reţetă Buzdugan”  etc.

„Chiar memoria nu e altceva decât o colecţie de amintiri şi cunoştinţe, inteligenţa fiecăruia fiind circumscrisă de gradul de ordonare al informaţiei”. Care poate fi  apogeul civilizaţiei umane?

Asta-mi aduce aminte de spusa înţeleptului Solon, poţi să certifici că un om a fost într-adevăr fericit, abia după ce acesta şi-a parcurs întreaga existenţă… Ca toate cele omeneşti, cred că şi „apogeul civilizaţiei umane” e ceva relativ, funcţie de cunoştinţele şi experienţele noastre. Unii au considerat că starea naturală a omului a reprezentat apogeul, alţii au pus preţ pe civilizaţia antică, alţii pe Epoca Luminilor… După umila mea părere, apogeul civilizaţiei umane nu a fost atins încă şi nici nu mi-aş dori să fie atins prea curând. După ce va fi atins, va fi urmat la câţiva paşi de prăbuşirea civilizaţiei întrucât e legic, gradul de civilizaţie creşte în dauna culturii, ori un animal, oricât de inteligent ar fi, dispunând de oricâte extensii informaţionale va fi să dispună, fără cultură şi repere valorice va fi sortit pieirii. O civilizaţie echilibrată şi prosperă, fără urcuşuri şi coborâşuri bruşte cred că s-ar fi putut clădi în cu totul alte condiţii: dacă n-ar fi existat bilete de bancă, dacă proprietatea privată ar fi fost limitată drastic, dacă n-ar fi existat o groază de convenţii umane futile, dacă s-ar fi dorit cu adevărat perfecţionarea unui sistem de guvernare viabil, mediul înconjurător ar fi fost realmente protejat etc.

„Oamenii fac colecţii pentru a-şi acoperi goliciunea”

La un moment dat, după ce am citit câteva cronici dedicate volumului, favorabile de altfel, chiar m-am întrebat dacă nu cumva am greşit cu acele nivele de acces pe care am structurat proza. Umorul, absurdul, parodia, temele Sci-Fi păreau să fi acoperit, păreau să fi blocat scările spre celelalte elemente. Totuşi, când Dan C. Mihăilescu  s-a oprit în prezentarea făcută „Capelei excomunicaţilor” asupra distopiei „Hypocraţia”, când un coleg după ce a citit mai multe povestiri, s-a referit la ele ca la nişte „eseuri filosofice în proză”, când văd şi aceste citate-provocări, îmi dau seama că efortul de a concepe astfel de proze compozite nu a fost în van.

Oamenii fac colecţii pentru a-şi acoperi goliciunea din ei, din lăuntrul lor, puţinătatea lor (nu neg că-mi plac formulările contrase, niţel absconse, pe linia obscurului Heraclit).

E vorba, fireşte, de vidul interior pe care-l umplem cu diverse lucruri utile sau inutile, după caz, îndreptându-ne spre autenticitate sau, dimpotrivă, cimentându-ne în inautentic.

Există paradoxuri ale personajelor acestui volum, suficient de puternice încât să le facă capabile să-şi schimbe traiectoria „impusă” de autor? Sau, şi mai contradictoriu, să schimbe părerea cititorilor, să „manipuleze”?

Şi acum am în lucru un text pentru care am fixate personajele, acţiunea, încheierea, dar asta nu înseamnă că pot sta liniştit… unele personaje pot vira la un moment dat, pot devia de la traiectoria pomenită. Ca autor, pe cele mai nărăvaşe sau mai ciudate, încerci să le stăpâneşti, pe unele însă le scapi din mână, la „Rotoghila” a trebuit să rescriu finalul întrucât nu mai cadra cu ceea ce se dovedise a fi Hardar Kutehtan, personajul principal.

În ceea ce priveşte manipularea, e adevărat că în volum apar personaje etichetate (pe preşedintele SUA îl cheamă Loggerhead / Găgăuţă), personaje cu dublă valenţă, personaje care recurg la tirade şi discursuri persuasive sau care se răsucesc nefiresc, însă ele au un alt scop. Multe personaje poartă tichia de nebun/bufon pentru a putea spune nestingherit adevăruri incomode despre creştinism, eutanasie, libertate, paranoia ce însoţeşte conştient sau nu actul creaţiei, subiecte sensibile, cum ar fi arida incompetenţă a politicienilor noştri, veşnica reformă a învăţământului etc. Ele însă nu-l forţează pe cititor să preia idei de-a gata, ci-l forţează să răspundă întrebării: „Nebuneşti, hilare, prosteşti, absurde, nu contează, astea sunt părerile şi soluţiile noastre, ale tale care sunt?”. Cred că am mai spus undeva despre carte că reprezintă şi o modalitate de a întoarce filosofia în agora, de a reaminti cititorului care sunt întrebările esenţiale şi de a-l forţa să caute răspunsuri. Că le va găsi sau nu, mai puţin importă, căutarea este esenţială (acesta este şi motoul care deschide volumul, „Wir sind nichts; was wir suchen ist alles.”, Hölderlin).

„Proprietatea privată își are baza în ignoranța și lașitatea celorlalți”

E vorba de o formă concentrată și adăugită a poziției lui Jean-Jacques Rousseau vizavi de proprietate: „Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună acesta este al meu și care a gasit oameni destul de proști ca să-l creadă a fost adevăratul întemeietor al societății civile. De câte crime, războaie, omoruri , de cate mizerii și orori ar fi scutit omenirea cel care, scoțând țărusii sau astupând șanțul, ar fi strigat semenilor săi : « Feriți-vă să-l ascultați pe acest impostor ; sunteți pierduți dacă uitați că roadele sunt ale tuturor si că pământul nu este al nimănui ». “, (în „Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni”,1755)

Mă consternează faptul că omul simplu legănat de iluzoria siguranță ce i-o conferă contractul încheiat cu statul, nu a îndrăznit să-și repare greșeala. E reluarea unei afirmații evidente, dar, cum spunea André Gide, adevărurile trebuie repetate mereu întrucât oamenii au tendința de a le uita foarte repede.

Câteodată mă gândesc dacă nu cumva ar fi oportună o reeditare a cărții, cu note de subsol pentru o mai bună înțelegere a textului deoarece acesta are o mulțime de trimiteri culturale. „Luneta lui Ropa”, spre exemplu, e o scurtă istorie hazlie a filosofiei. Acolo apar persiflate o mulțime de curente filosofice, de concepții filosofice, de la Pitagora și Platon până la Wittgenstein și Heidegger. Îmi pare rău că „Luneta lui Ropa” sau „Chariboria”, un alt exemplu, nu pot fi gustate pe deplin decât de un cititor familiarizat cu jargonul și marile idei filosofice. Pe de altă parte, revin din nou asupra acelor nivele de acces pe care am conceput scrierea. Savoarea textelor vine și de la umor, absurd și fantastic, iar ironizatele inserții filosofice pot fi luate ca atare. Mi-ar plăcea totuși ca oricărui cititor să-i atragă atenția unele butade sau aforisme, citate (cum ar fi „Dumnezeu este mort, dar nici omul n-o duce prea bine…” a lui Gianni Vattimo,  „Simplex sigillum veri.” / „Simplitatea este pecetea adevărului.” a lui Boerhaave  ș.a.) sau personale:  „Nimicul nu e dincolo de stele, nimicul este între noi şi ele.”, „Universul este visul eternității de-a muri.” etc.

De ce „Capela excomunicaților”?

Titlul are o poveste destul de încurcată… Inițial a fost titlul unui roman proiectat tot prin ’92 despre trei proscriși, Loreas Nebek, Giuseppe Asquis și Seanus Hotillion, aflați în căutarea unui refugiu iluzoriu denumit „capela excomunicaților”. Povestirea având ca ax central critica creștinismului aproape că a cerut singură titlul pierdut printre atâtea alte proiecte abandonate… Citadelă, capelă… cam tot pe-acolo în limbajul atilianului Harian Kărsadusar… Volumul s-a plimbat apoi pe la edituri purtând succesiv titlurile: „Capela excomunicaților” (o capcană pentru pasionații thrilerului religios), „Hypocrația” și „Antilumea” (de forță, care consideram că pot intriga potențialul cititor, undeva pe linia ambiguă a „Tratatului de descompunere” ). Cu ultimul titlu a și câștigat Concursul de Debut Unicredit, numai că Marius Chivu mi-a sugerat să renunț la el și să adopt unul reader-friendly. Pentru reprezentativul „Caietele lui Mossow” trebuia un nume consacrat, așa că m-am întors la „Capela excomunicaților”, o alăturare paradoxală (capelă – excomunicați), dar care-i poate găzdui pe toți inadaptații, alienații și paranoicii din carte.

Număr de vizualizări :2533


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro