“În copilărie bucuriile sunt trăite la superlativ”

Jul 31st, 2011 | By admin | Category: Studioul de carte

La Editura CDPL a apărut un nou volum de poezie semnat de Diana Iepure, intitulat “O sută cincizeci de mii la peluze”. “Este una dintre cele mai puternice cărţi scrise în perioada postsocialistă. E o carte care, la fel ca şi Tratat de Tanatofobie sau Şoboloniada (de Steliana Grama) va bulversa, cu siguranţă, clasamentele literaturii contemporane.” , a scris Dumitru Crudu. Andra Rotaru a dialogat cu Diana Iepure, în exclusivitate pntru AgențiadeCarte.ro

De curând, la Editura CDPL ţi-a apărut volumul “O sută cincizeci de mii la peluze”. Ai lucrat un timp îndelungat la acest volum de versuri. De la ce a pornit şi cum s-a structurat?

Da, a apărut în sfârşit! A pornit de la un volum pe care l-am ţinut “în sertar” câţiva ani. Iniţial, pentru că nu eram foarte sigură. Mă gândeam dacă merită să apară, dacă e suficient de bun, dacă e peste cartea mea de debut. Aşa am ezitat să public, când s-a putut, la Vinea, aşa am refuzat propunerea Editurii Muzeul Literaturii Române. Apoi, când am fost pregătită moral, când am simţit că e poezia cu care aş vrea să ies în lume, am început să bat pe la uşi. Dar nu îmi deschidea nimeni sau, dacă îmi deschidea cineva, nu treceam dincolo de prag. Astfel, de-a lungul acestor ani de aşteptare, cartea a mai pierdut file vechi, a acumulat altele noi şi a căpătat un contur puţin diferit de cel iniţial. Mi se pare firesc. Totuşi, nu pot spune că “am lucrat” la volum. Mai ales când e vorba de poezie, scriu dacă am o anumită stare, scriu pur şi simplu. Nu mă gândesc că va intra într-un volum, că trebuie etc. Când încep “să lucrez” stăruitor la o poezie, ea mă lasă şi rămân eu cu munca mea să ne distrăm împreună. E adevărat că în momentul când am fost întrebată de un cristian dacă pot să îi propun un volum pentru proaspăta editură Casa de Pariuri Literare, am intrat în fibrilaţii, din cauza dorinţei de a rupe gura târgului cu o carte-spectacol bine structurată. Acum, “O sută cincizeci de mii la peluze” se citeşte ca o poveste cu personaje care şi-au lăsat cumva amprenta în viaţa mea: oameni dragi, dar şi figuri pasagere, însă memorabile.

Prefaţa e semnată de Nora Iuga. Cum s-a produs această întâlnire şi care a fost primul cititor al acestui volum?

Primul cititor al cărţii a fost, fireşte, Florin, soţul meu. El e primul meu cititor nu doar când e vorba de poezie, ci şi de proză, eseu, articole. Cu Florin discut absolut tot, chiar dacă mai sar uneori scântei. El e enciclopedia mea, o enciclopedie cu suflet şi creier.

“Nora Iuga” e o poveste aparte. Fascinantă şi copleşitoare. Locuim în acelaşi cartier. Din 2004, traversăm acelaşi parc, ne facem cumpărăturile La amanţi, alimentara din preajma blocurilor noastre. Mai mult decât atât, avem în sufragerie un raft special rezervat cărţilor ei, avem istorii de familie legate de numele Norei. Cu toate acestea, deşi ne-am intersectat de nenumărate ori, n-am îndrăznit s-o abordăm. Mie îmi era frică să nu par o nebună, un fel de fan din ăla dus cu pluta, care îşi vânează idolii prin târgurile de carte şi nu îi lasă în pace. Întâmplarea face că ne-am cunoscut personal, iar apoi ne-am şi împrietenit, abia în 2010, la Colocviul Tinerilor Scriitori, la care fusesem invitată şi eu de un cristian. Norocul meu a fost ca Norei Iuga să îi placă ce şi cum scriu. Odată gheaţa fiind spartă, n-au mai fost o problemă întâlnirile şi discuţiile, mai ales că Nora e o fire deschisă şi generoasă, cum mai rar se găsesc azi, nu doar printre scriitori, ci în general printre oameni.

Unele locuri ale copilăriei descrise în “O sută cincizeci de mii la peluze”, precum “ostrovul cu jucării”, sunt înţesate de înţelesuri multiple: într-un fel era ostrovul pentru tineri, într-altul pentru copii. Libertatea şi bucuria gesturilor tinerilor, într-un anume spaţiu şi timp, se aseamănă cu bucuriile copiilor?

În copilărie bucuriile sunt trăite la superlativ. Tot aşa sunt trăite şi necazurile. Moartea  păpuşii dragi îţi poate provoca durere, precum moartea unui om. Libertatea şi bucuria gesturilor tinerilor se aseamănă, dar se și deosebesc de cele ale copiilor. În ultimul timp, îmi amintesc tot mai des de cartea lui Janusz Korczak “Regele Maciuś Întâi” (Януш Корчак, Режеле Матиуш Ынтый, Литература Артистикэ, 1981, pe care am ales-o cu mâna mea, după ce am tras un loz câştigător la magazinul de cărţi Luminiţa.) Ar trebui s-o caut prin pod, poate o găsesc. O carte tristă la lectura căreia am plâns mult. Uite şi tu, Andra, prin această întrebare, m-ai dus cu gândul la Maciuś, un rege copil, dezamăgit de eşecul de a construi o viaţă fericită în ţara sa, ce se dezice de titlul de rege şi pleacă pe un ostrov, unde trăieşte dureros trecerea de la copilărie la adolescenţă, încercând să găsească răspuns la întrebările ce-l frământă. Aşa a fost şi cu ostrovul cu jucării al copilăriei mele, o insulă pe care copiii se transformau în tineri mai puţin liberi, mai puţin lipsit de griji, pentru care ostrovul devenea, cu timpul, din ce în ce mai mic şi mai năpădit de buruieni.

Volumul se construieşte precum trupul, pe diferite paliere temporale şi cognitive. Ţi-a jucat memoria feste pe parcursul scrierii sale? Cum ai recuperat amintiri, atunci când acestea păreau estompate?

Nu, nu mi-a jucat nicio festă. La baza cărţii a stat memoria afectivă. Ea e oricum stăpâna mea. Am încă multe momente demne de pus pe hâtie, secvenţe pe care nu am cum să le uit, pentru că nu se vor estompa, chiar să vreau. Îmi place să mă uit în cartea aceasta ca într-o oglindă. Probabil că în curând voi înceta să mă uit în oglinzile reale, în care încep să nu mă mai recunosc.

Poemele au rădăcini adânci în Md, fără a fi impregnate de tente politice sau civicie şi, de asemenea, se sustrag în mare parte realităţilor curente.

Ba aş zice că nu se sustrag deloc, ci sunt marcate atât de realităţile curente, cât şi de toate realităţie prin care, ar fi zis criticul, a trecut eul meu liric. Ha-ha. Vorbind serios, dacă poemele au ieşit aşa cum le ştii, e din cauza şi totodată datorită lumii în care îmi mănânc mălaiul, cu evenimentele ei politice şi civice de care nu sunt străină.

De ce titlul “O sută cincizeci de mii la peluze”?

O sută cincizeci de mii de cititori pentru o carte de poezie. Cine nu şi-ar dori?

vizualizari: 1726


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro