Dan Lungu a publicat, de curând, romanul “În iad toate becurile sunt arse”, Editura Polirom, colecţia “Fiction Ltd.”. Victor, protagonist al romanului, trăieşte cu senzaţia acută că îşi supravieţuieşte propriei tinereţi şi că prezentul îi funcţionează din inerţie. Are o muncă bizară, nesatisfăcătoare, la care se adaugă obsesia că propria soţie, vesela Veronica, fusese substituită în timp de o femeie care îi seamănă perfect, dar care nu mai păstrează nimic din şarmul fetişcanei cu care se însurase. Andra Rotaru a dialogat cu Dan Lungu despre acest roman, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Atmosfera care deschide volumul este impregnată de aburi de alcool şi ninsori, în care depănarea amintirilor merge pe repede-napoi. Deseori, personajele se miră şi se întreabă dacă sunt în stare de ebrietate sau pur şi simplu nu aud sau nu înţeleg exact ceea ce se întâmplă lângă ele.
Contururile realităţii sunt imprecise, pentru că ea se urezeşte şi se destramă în permanenţă, în luciri iluzorii şi forme halucinante, cu atât mai mult cu cât este privită prin mintea amară a unui cvasialcoolic. Sensurile vieţii, la rândul lor, se construiesc şi se prăbuşesc după logici moi sau amintiri/ întâmplări imprevizibile.
Ce legătură există între abundenţa ninsorii, îngeri şi oameni?
Îngerii care nu mor la timp devin oameni şi trebuie să înveţe deziluzia şi nefericirea. Ninsoarea, aşa cum îşi imaginează Victor, este doar un noian de foi rupte din caietele de teme ale îngerilor. Ei trebuie să înveţe să scrie corect în cartea vieţii, căci o virgulă între subiect şi predicat poate trimite un muritor în iad. Ninsoarea e o garanţie a dreptăţii divine. Şi a recăpătării temporare a inocenţei, adică a puterii de a o lua de la capăt. Totul se întâmplă în mintea lui Victor, evident.
Personajul principal rememorează anii de liceu, “dixtracţiile pe cinste” şi cârciuma “Pufoaica ruptă”, unde se refugia de ochii lumii, cu “gaşca beton”. Prin prisma acelor ani, care erau cele mai bune lucruri pe care le puteau face? Prin ce se păstra armonia grupului?
La acea vârstă, a fi cu ceilalţi e un scop în sine. Trăncăneala argotică reiterează o solidaritate fără rest, altminteri subînţeleasă. A fi cu ceilalţi şi a vorbi în cod restrâns înseamnă a fi împotriva lumii adulţilor, a normelor, a constrângerilor, adică a fi liber.
Care este raţionamentul morţilor multiple şi al unei singure vieţi?
Ca să rămâi viu trebuie din când în când să te reinventezi. Morţile simbolice îţi dau exact această şansă, pe care Victor o ratează sistematic.
Personajele se confruntă cu diverse probleme atunci când li se interzice să mai meargă cu colindul şi realizează că “să fii mare era şi asta tot un fel de boală”. Există o vârstă propice pentru a fi privat de lucruri care-ţi fac plăcere? Personajul principal realizează în jurul vârstei de 9-10 ani…
Nu, nu cred că există o vîrstă favorită, asta ţi se întâmplă toată viaţa, numai că de la un moment dat încolo începi să te obişnuieşti…
Apoi continuă seria de năpaste: realizează că unele lucruri sunt ireparabile, că nu se poate întoarce în timp ca să schimbe nimic, şi că nimeni nu e în stare să-l ajute, nici măcar mama sa. Exact în momentul în care toate relele vin buluc peste el, se petrece ceva neobişnuit…
N-o să spun ce se întâmplă, ca să nu stric eventuala plăcere a lecturii. Aş comenta doar că percepţia lucrurilor ireparabile este sursa unei tristeţi tulburi, adânci, care nu este monopolul intelectualităţii şi care creează premisele schimbării. Nu ştiu de ce, nu puţini dintre comentatorii nostri literari cred că sentimentul trecerii necruţătoare a timpului şi reflecţiile personale pe această temă sunt apanajul celor cu diplomă universitară. E o mare eroare care presupun că vine din lipsa unor cunoştinţe solide de psihologie.
Intrigile lumii adolescenţilor sunt presărate cu tot felul de provocări şi demonstraţii, iar cei slabi sunt ţinta celor mai puternici. Are vreun rol formator această „gaşcă beton”?
Evident! Pentru ei gaşca e lumea. Adevărata lume.
“La gagici, vă spun eu, e ca la fotbal, e chestie de talent.” Criteriile după care această gaşcă aprecia fetele erau adaptate în funcţie de posibilitatea unui răspuns pozitiv din partea acestora. Ce însemnau pentru aceşti băieţandrii fetele disponibile?
Comentariile celor din gaşcă nu trebuie luate în sensul propriu. E mult teatru în replicile lor, căci vioiciunea verbală este principala armă în câştigarea unui statut în grup. Pumnul este pentru ceilalţi, şi doar în absenţa comunicării. În rest, replica isteaţă e atotputernică. În materie de fete, discursul tinde să camufleze lipsa de experienţă.
În ce se transformă relaţia lui Victor cu femeile, odată căsătorit? Care sunt transformările pe care le înregistrează ochii de bărbat şi cât adevăr conţin ele?
Noi vedem relaţia lui Victor cu Veronica doar prin ochii lui. Evident, ea este puternic deformată de subiectivitatea lui rănită, aşa că nu trebuie căutată o valoare de adevăr standard.
Reîntâlnirile cu amici, prieteni sau cunoştinţe din perioada adolescenţei aduc o nouă lumină asupra trecutului şi prezentului personajelor.
Desigur, trecutul nu e ceva dat, ci e în continuă transformare. Întâlnirile peste timp aduc lentile noi în scrutarea „faptelor de vitejie” ale adolescenţei. De aceea nu trebuie să vedem în relatarea lui Victor însăşi istoria găştii, ci doar o variantă personală, şi aceasta deformată de întâmplările prezentului.
Cum aţi ales titlul volumului?
Dintr-o sumedenie de variante. Cred că a fost titlul pe care l-am găsit cel mai greu…
