“Cred că o critică sinceră începe prin critica sinelui”

ian. 16th, 2011 | By | Category: Studioul de carte

Andrei P. Velea a debutat, de curând, cu volumul “Gimnastul fără plămâni”, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos. Volumul reuneşte poeme pe care autorul le-a scris în perioada 2001-2006. “…Rareori un debut în volum este atât de consistent, cartea fiind un exemplu elocvent despre ceea ce poate “produce” dragostea de viaţă şi de literatură…”, a scris a. g. secară pe coperta a patra a volumului. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre acest volum de debut.

De ce ai ales titlul „Gimnastul fără plămâni”?

Acest titlu a fost iniţal titlul unui ciclu de poeme (acum intitulat „Printre obiecte sau Jurnal liric”). Este vorba despre un „gimnast” care-şi continuă „exerciţiile” existenţiale indiferent de context, un gimnast absurd, asemeni unui mecanism atipic; este o metaforă a poetului, a „exerciţiilor” lui bizare prin existenţă. Când m-am hotărât să public acest volum, am încercat să schimb titlul, însă, după cum se vede, nu am reuşit; metafora „gimnastului fără plămâni” m-a urmărit insistent.

Ai optat să debutezi selectând poeme scrise în perioada 2001-2006. Ce se întâmplă în momentul de faţă cu scriitura ta, cât de mult te regăseşti în poeme scrise acum atât de mulţi ani? În ce mod se modifică poemele în decursul timpului şi cât de mult te modifici tu faţă de ele?

Faptul că am debutat cu poeme încheiate de cel puţin patru ani nu a fost o opţiune, ci o necesitate: se adunau prea multe poeme. În momentul de faţă lucrez la un al doilea volum, care va cuprinde poeme scrise după 2006, precum şi poeme la care scriu acum; trec printr-un mic proces de „reevaluare”, urmărind cu atenţie ceea ce se spune despre prima mea carte. Totuşi, trebuia să debutez mai devreme, aşa este. Am ezitat, având sentimentul că aş publica „în gol”, fără nicio relevanţă în mediul dimprejur. Acum am sprijinul Centrul Cultural Dunărea de Jos din Galaţi, a lui Adi Secară şi a Florinei Zaharia, fapt care a făcut diferenţa. Privesc cu o anumită nostalgie poemele mai vechi, cu unele încă mai rezonez, cu altele mai puţin. Poemele nu se modifică, ele sunt scrise, însă noi ne modificăm, ne schimbăm uşor punctele de vedere, tonalităţile, preocupările. Trebuie să recunosc: mi-a fost destul de greu să adun poemele vechi din arhive, să le pun împreună, să le revizuiesc (domolind anumite stridenţe fără a ştirbi prea mult din savoarea iniţială).

Personajul principal al primului ciclu de poeme, „Omul vag” (2001), pare că poate face tot ce-şi doreşte, corpul permiţându-i tot felul de contorsiuni ireale. În ce constă neputinţele sale?

„Omul vag” este imaginea mediocrului, a celui suficient sieşi. Am scris cu patimă aceste poeme, sufocat de platitudinea celor dimprejur, încercând, să zic aşa, un mic „protesc liric”. Corpul „omului vag” este din plastilină; mintea „omului vag” este din gelatină. Neputinţa majoră: incapacitatea de a se ancora în repere pe care să le gândească prin propriile forţe. „Omul vag” este asemenea unei mănuşi care flutură în vânt: are spiritualitatea unei batiste şi curajul existenţial al unui capăt de aţă.

Ce se întâmplă după ce acest personaj vag îşi extinde numele?

Numele „omului vag” pătează. Numele „omului vag” este maximum din ceea ce el poate avea de la existenţă. Am scris aceste poeme sub imperiul lecturilor din Ortega Y Gasset („Revolta maselor”) şi Gustave Le Bon („Psihologia maselor”). Într-un timp care uniformizează, numele „omului vag” poate fi numele oricui…

În fasciculul următor al cărţii, „Versuri pentru Lolita”, schimbi registrele şi subiectele, iar poemele devin mai senzuale. Cum s-a petrecut schimbarea?

Îmi place să schimb registrul, să nu fiu prizonierul unei singure maniere de abordare. Poetul trebuie să fie flexibil, asemenea unui gimnast. „Versurile pentru Lolita” au avut ca punct de plecare romanul lui Nabokov, dar şi o relaţie pe care o trăiam în vremea respectivă. Desigur, diferenţa de vârstă nu era cea din roman… Poemele sunt senzuale, au avut „priză” la publicul feminin, însă sunt centrate pe trăirile lui Humbert-Humbert (personajul principal al lui Nabokov) şi mai puţin pe lăudarea farmecelor de puştoaică ale Lolitei. „Lolita” mea plângea când i le citeam…

Îşi influenţează personajul autorul sau invers?

Autorul este stăpânul personajului, însă, e posibil ca, uneori, pentru puţin timp, să fie şi invers. Scriu orientat pe cicluri de poeme, aşa că personajele sau ideile pe care îmi axez un ciclu sau un altul ajung uneori să mă stăpânească, să-mi canalizeze efortul creativ în direcţii sugerate mai degrabă de către text decât de către mine.

Ce ai descoperit despre tine şi scriitura ta prin intermediul acestui ciclu, „Versuri pentru Lolita”, scris în 2003?

Cred că lecţia majoră pe care am învăţat-o (şi am exersat-o) în aceste poeme a fost aceea a sincerităţii. Asta m-a ajutat şi în ciclurile următoare să nu mă feresc din a-mi ascunde sentimentele. Paravanul referinţelor la romanul lui Nabokov m-a ajutat să mă deschid pe foaia de hârtie aşa cum nu o mai făcusem până atunci.

Cartea continuă cu „Printre obiecte” (2004). Care este elementul de legătură al acestor capitole distincte?

Elementul de legătură între toate ciclurile de poeme care alcătuiesc volumul „Gimnastul fără plamani” sunt eu. Mai precis: devenirea mea ca poet, ca scriitor (sper să dovedesc că nu e prea mult spus!). Titlul cărţii e doar umbrela care adună sub ea ciclurile (aparent) distincte care mi-au colorat universul timp de aproape şase ani.

„Printre obiecte” se centrează pe o altă neputinţă, de care personajul pare conştient, iar uneori chiar ironic faţă de aceste neputinţe, care-i dau şi puterea hilară de a privi mai detaşat împrejurul său.

E vorba de neputinţa (sau, pentru a folosi un termen mai moale, de greutatea) de-a fi stăpân pe propria existenţă; de a NU fi un „om vag”. Găsesc ironia ca find, într-adevăr, arma zeilor, iar autoironia ca fiind calea principală de porni un demers critic în poezie. Autoironia te plasează în mijlocul celor pe care vrei să-i critici, te face, într-un fel, una cu „ei”, însă, în acelaşi timp, prin faptul conştientizării mediocrităţii şi al luării de poziţie împotriva ei, te înalţă. Cred că o critică sinceră începe prin critica sinelui, abia apoi se extinde, cartezian: „cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu există”.

„Psalmii recenţi” sau „Poemele cu Dumnezeu” (2004-2005) aduc o nouă tematică în poezia ta…

…Aceea a meditaţiei asupra Divinităţii, da. Nu este o meditaţie creştină, nici măcar religioasă. Nici o meditaţie filozofică nu este, chiar dacă „Dumnezeu”, în aceste poeme, este o convenţie. Cred (cel puţin asta a fost intenţia) că este vorba de un mod poetic de abordare, în care Dumnezeu este o convenţie, însă nu exista niciun demers argumentativ care să-l descrie, ci doar o anumită intuiţie şi un scurt-circuit al sensurilor, care să vorbească despre un „Dincolo” fără de care existenţa noastră ar fi prea fadă.

Volumul se încheie cu „Peisajele pariziene” (2005-2006). O alegere cronologică sau un final ce aduce mai puternic mundanul în poezia ta şi un spaţiu real pentru „Gimnastul fără plămâni”?

Ambele supoziţii sunt adevărate. Este o abordare cronologică, însă, în acelaşi timp, sunt poemele în care mundanul e cel mai vizibil. Aceste poeme le-am scris în urma călătoriilor pe care le-am avut în capitala Franţei (în interes profesional). Am încercat să surpind câte ceva din atmosfera Parisului, din farmecul lui exterior şi interior, la fel cum am încercat să mă surprind şi pe mine în raport cu lucrurile dimprejur. Sunt peisaje bidirecţionale, nu simple fotografii.

Număr de vizualizări :12718


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro