“Elita intelectuală, precum curva, s-a dus cu cei mai puternici”/ exclusivitate

mart. 21st, 2010 | By | Category: Studioul de carte

Un interviu cu prozatorul Radu Aldulescu despre lumea culturală de la noi, văzută prin ochii unui scriitor de cursă lungă, despre ce înseamnă tărâmul filmului şi tărâmul literar odată “furat” de ele. Un interviu luat de Andra Rotaru pentru AgenţiadeCarte.ro, despre reorientări şi constanţă în plan literar, uneori la limita subzistenţei româneşti.

Aţi debutat după 1989, la Editura Albatros, în 1993, cu romanul “Sonata pentru acordeon”, pentru care aţi şi primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Aşa a fost să fie, sau au fost împrejurări nefavorabile care v-au oprit să debutaţi mai devreme?

Romanul “Sonata pentru acordeon” l-am scris între anii 1984 și 1988 și a fost publicat în decembrie 1993, când aveam aproape 40 de ani. Mi s-a oferit posibilitatea să-l reeditez peste exact cincisprezece ani de la prima ediție și la douăzeci de ani de la terminarea lui, în 2008. În primul rând, cum spui, așa a fost să fie; povestea publicării acestui roman ține de istoria mea personală și de destinul meu de scriitor, din care fac parte împrejurările, mai mult decât nefavorabile: romanul a așteptat în editură să fie publicat un an pe vremea lui Ceaușescu și patru ani pe vremea regimului Iliescu. Împrejurările nefavorabile de atunci, din vremea comunismului le-aș putea rezuma la ceea ce s-a numit cenzura ideologică, care odată cu ruperea socio-politică-culturală produsă de evenimentele din decembrie ’89, s-a subtilizat și s-a întărit totodată transformându-se în ceea ce s-ar putea numi cenzură economică. Trista poveste a scriitorului debutant și a aspirantului la statutul de scriitor profesionist, în vremea comunismului și a cenzurii ideologice, s-a transformat mai încoace, după căderea comunismului și a cenzurii ideologice, în mod dureros-neașteptat, într-o poveste de zece ori mai tristă. Mereu am spus: comunismul n-a priit literaturii și mai cu seamă romanului – eu n-am putut publica atunci. Cu toate astea, după douăzeci de ani de literatură în regim de libertate, mă văd constrâns să mă dezic de ce crezusem și spusesem în primii ani de după Revoluție, și anume că adevărata și marea literatură română abia de acum încolo va apărea. Cum-necum, centrul de putere al literaturii române a rămas tot în comunism. În ultimii douăzeci de ani, așadar, nu au apărut romancieri de talia unor Eugen Barbu, Marin Preda, Petru Dumitriu, D.R. Popescu și alți câțiva. N-au apărut nici poeți de talia unor Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu și mulți alții asemenea lor – la noi, poeții valoroși sunt mai mulți decât prozatorii valoroși.

Să revin însă la romanul meu de debut și la întâmplarea de a fi luat premiul USR. În cei 17 ani scurși de atunci, cărțile mele, care au avut succes de critică, n-au mai luat nici un premiu USR sau ASB, și aș risca niște explicații. Debutul meu s-a întâmplat într-o perioadă pe care aș numi-o de intenție de reorientare a politicii culturale. Reorientare sau schimbare care, la o adică, chiar s-a înfăptuit. Cum? Schimbarea s-a vrut în bine, dar s-a făcut în rău și a dus la rău, iar rezultatele se văd azi cu ochiul liber – piața cărții căzută, haosul valorilor etc. La vremea aceea însă, exista o dilemă a elitei intelectuale, care în mod sugestiv și simptomatic a dat numele revistei respective. Dilema era dacă suntem împotriva ăstora, foștii securiști și activiști care oricum luaseră puterea, sau cu ei. Era de fapt o falsă dilemă, iar revista cu numele ăsta a reușit să subziste până-n zilele noastre dând apă la moară acestui fals. Ei, elita intelectuală, precum curva, s-a dus cu cei mai puternici, iar asta se vede mai bine decât oricând astăzi. Am făcut o mică buclă-descriere a contextului, pentru a arăta că de la unul ca mine se așteptau în momentul acela și-n perioada de după primirea respectivului premiu, lucruri cu totul diferite față de ceea ce am făcut, și anume scrierea unor romane bune. Literatura propriu zisă deja devenise o ocupație neserioasă. A fi scriitor a început să însemne cu totul altceva decât a scrie literatură propriu-zisă, și mai ales roman. Venise vremea jurnalelor, memoriilor, eseurilor politice, analismului politic cu deschidere imediată în politica la zi etc. Pe barba mea am rămas scriitor și am suportat consecințele, care, în pofida a tot ce s-ar putea vedea din afară sunt destul de apăsătoare – o cruce pe măsura puterilor mele, altminteri atât de grea cât s-o pot duce: am trăit și trăiesc la limita subzistenței, nu am beneficiat de burse de creație, nu exist pe listele cu autori propuși spre traducere ale ICR-ului, cărțile mele nu au apărut la edituri din străinătate, nu practic ceea ce se cheamă turism cultural, nu câștig nimic de pe urma scrisului, deși scriu zilnic. Nici interviul acesta, care îmi ia ceva timp și îmi macină câțiva neuroni, nu se pune problema să-mi fie plătit.

Cum aţi trecut la scenariu de film? Aţi fost co-scenarist al filmului “Terminus Paradis” regizat de Lucian Pintilie în 1998.

Prin ’96-’97 am fost contactat de Lucian Pintilie, care-mi citise cărțile și și-a exprimat dorința într-o discuție ce s-a desfășurat pe parcursul mai multor zile, să facă un film după una din cărțile mele. Chiar asta a și făcut, dar în condiții cu totul diferite față de ce stabilisem inițial. Filmul “Terminus Paradis” a preluat poveste și personaje cu tot cu numele lor, dintr-un segment al romanului “Amantul Colivăresei”. Pentru cine a văzut filmul și a citit cartea, e limpede acest lucru, și totuși eu apar pe genericul filmului ca al treilea co-scenarist. Maestrul Pintilie m-a folosit în felul ăsta la preț redus. Premierea filmului la Festivalul de la Veneția cu Premiul Juriului n-a însemnat pentru mine nici un fel de recompensă. Ca al treilea co-scenarist am fost plătit mizerabil. A mai existat din partea maestrului Pintilie intenția de a face un film dintr-o poveste care a devenit ulterior romanul “Proorocii Ierusalimului”. Mai bine că nu s-a înfăptuit cred, fiindcă ulterior maestrul a pomenit în presă și într-o carte (Bricabrac – Humanitas, 2003) despre un Proiect Ierusalim în care numele meu nu apare nicăieri și deci i-ar aparține în exclusivitate. Furtul de idei este o practică frecventă în lumea noastră culturală și se practică la cel mai înalt nivel. Colaborarea cu Pintilie mi-a lăsat un gust amar, dar mi-a prins bine, risipindu-mi iluzii asupra situației cinematografiei nu cu mult diferită față de cea a literaturii.

La ce detalii trebuie să fie atent un scenarist pentru a putea “garanta” succesul unui film la public şi mai ales la criticii de film?

Situația asta se poate reflecta la o adică și-n ceea ce tu numești succes la public al unui număr de patru spectatori pentru proiecția filmlui. Piața filmului de la noi e la fel de căzută ca piața cărții, cea mai scăzută din tot Estul fost comunist și totodată cea mai căzută din ultimii optzeci de ani. În privința succesului de critică al filmului, cum poate fi el influențat de un scenariu, tot ce pot spune din ce văd și din proprie experiență este că această influență e minimă și ca și inexistentă. Filmul aparține în primul rând regizorului, iar scenariul este un soi de proiect pe care regizorul îl modifică pe parcurs în spiritul propriu. Pintilie a făcut ce a vrut cu povestea și personajele pe care i le-am pus la dispoziție, ignorând orice fel de sugestie-obiecție a mea, contorsionând comportamente și scene până aproape de neverosimil. Tinerii regizori de azi, în marea lor majoritate nici nu mai apelează la scenariști de meserie sau scriitori. Își fac singuri scenariile, având probabil în vedere un public țintă, critica de film sau juriile premiilor festivalurilor internaționale. În ce mă privește, nu voi mai scrie niciodată scenarii de film. Singura mea legătură cu cinematografia ca scriitor, s-ar putea întâmpla în eventualitatea că mi s-ar propune să se facă un film după una din cărțile mele.

În anul 2008 aţi obţinut Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române pentru romanul “Mirii nemuririi”. S-a schimbat ceva de atunci şi până acum ptr. dvs.? Mulţi scriitori, după ce reuşesc cu o reţetă nu mai ies din ea, ajungând oarecum să scrie pentru premii.

Dacă s-a schimbat pentru mine ceva de când am luat premiul Academiei… N-am decât să rememorez și să rezum totodată, dat fiind că și așa m-am lungit. Deci: în decembrie 2008, cu două săptămâni înainte de a lua premiul Academiei, într-o noapte, cu puțin până-n miezul nopții, am fost scos din casă și din oraș de un echipaj al Poliției Comunitare a orașului Mioveni. La fel ca Rambo, popularul personaj interpretat de Silvester Stallone, fiindcă tot vorbeam de film. Vezi bine că-i un întreg roman aici, pe care îl expediez în câteva fraze: am locuit cinci ani acolo, după ce, tot ca și gonit am fost nevoit să plec din orașul în care m-am născut și am trăit până la cincizeci de ani – București. Nu mai insist, nu mai încarc: statutul meu de scriitor n-a reușit să înduioșeze Poliția cât să mă lase să plec a doua zi dimineață, cu primul maxitaxi. Am fost dus și lăsat în afara orașului, la 17 kilometri de Pitești, pe care urma să-i fac pe jos într-o noapte geroasă de decembrie. Asta dacă nu cumva mi-ar fi dat prin cap să mă înscriu în scenariul lui Stallone: să mă întorc, să mă ascund în pădurile din jurul Mioveniului și să atac orașul cu aruncătoare de flăcări. Deci: pe jos, cu autostopul și cu un personal de noapte luat din Pitești, a doua zi dimineață m-am întors în București, ca să-mi reînnod viața de unde am lăsat-o cu cinci ani în urmă, fără casă de astă dată, fără nici un fel de posibilitate materială de a-mi închiria o cameră cât de mică, fără slujbă și fără nici un fel de prieteni literari dispuși să m-ajute. Aveam aproape 55 de ani și mi se oferea să dorm exact așa cum îmi așternusem, robotind la niște romane. Nu-mi făceam prea mari probleme altminteri unde voi dormi, dar mă cam frământa împrejurarea că n-o să am unde scrie. Să ațipești poți oriunde, dar pentru scris îți trebuie unele condiții. Din decembrie până-n aprilie anul următor, când mi s-a ivit oportunitatea nesperată a unei camere de nouă metri pătrați, fără nici un fel de dependințe, n-am mai scris deloc. Dumnezeu a vrut ca atunci, în aprilie, să las la trei sferturi romanul la care lucram și l-am întrerupt în decembrie 2008, și să încep un nou roman pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl voi termina peste câteva săptămîni, în aprilie 2010. Vezi, eu îți povestesc toate aceste lucruri, pe care aș vrea să le văd ca pe niște schimbări provocate de primirea premiului Academiei în decembrie 2008 și, să mă ierte Dumnezeu, nu prea pot. Să mă ierte Dumnezeu și cei care mi-au acordat premiul, dar acel premiu și acea recunoaștere, la o adică, n-au însemnat pentru mine mai mult decât suma de bani pe care am primit-o odată cu diploma – 10 milioane de lei vechi. Repet: nu aveam din ce trăi, nu aveam unde locui, nici o instituție culturală din România și nici un om de cultură având o cât de cât legătură cu literatura, n-a vrut sau n-a putut să mă ajute, nici atunci și nici mai înainte, când a trebuit să plec din București, nici în intervalul 1997-2004, când n-am mai putut să public și n-am mai contat ca scriitor, nici în 2003 când am fost pe cale să mor de foame la propriu. Rezum: O mizerie!

N-am știință și nu cred că ar exista scriitori în România care să scrie, conform unei rețete aducătoare de premii. Oricum instituția premiului literar la noi este la fel de compromisă ca majoritatea celorlalte instituții culturale. Cred că nicăieri în lumea asta nu există premii literare naționale care să echivaleze în majoritatea cazurilor cu un salariu minim-mediu pe economie. Nu mai spun că acest salariu minim-mediu este la nivelul lumii a treia. Asta e: ca nivel de trai și ca nivel valoric al premiilor literare, suntem o țară din lumea a treia aflată în centrul Europei. Nu văd pe nimeni ostenindu-se să aplice o rețetă pentru a lua un premiu, nu numai din motivul de mai sus, ci și pentru faptul că majoritatea premiilor la noi nu se dau pentru cărți și valoarea lor, ci țin în primul rând cont de niște sisteme de relații și grupuri de interese din care fac parte autorii.

Aţi fost inclus şi în „Istoria critică a literaturii române” a lui Nicolae Manolescu. După debut, cum v-aţi simţit la prima cronică pe care aţi citit-o despre “Sonata pentru acordeon”? Se aseamănă cele două evenimente, din punct de vedere psihologic?

Prima cronică la primul meu roman a aparținut criticului C. Stănescu și era laudativă-entuziastă. Domnul Stănescu a mai scris ulterior despre mine în aceiași termeni. În perioada aceea, când am avut o cronică entuziastă și în Le Monde du Livre, cred că mi-am făcut unele iluzii în privința a ceea ce s-ar fi putut numi o carieră literară. Dumnezeu mi-a ajutat însă să mă scutur foarte repede de aceste iluzii. M-am bucurat atunci, dar foarte curând aveam să aflu că singura și cea mai mare bucurie este cea pe care ți-o oferă scrisul propriu-zis. Tot ce vine după publicarea unei cărți, chiar și în cazul fericit când ai scris o carte bună sau foarte bună, iar critica se înduplecă să confirme lucrul ăsta, sau mai ales în acest caz, urmează un curs diferit de această bucurie și adesea contrar. Uite, vezi, tu faci interviuri cu zeci de autori sau sute, de tot felul. Se spune, pe bună dreptate, și subscriu și eu acestei spuse, că-i loc sub soare pentru toată lumea. Vin și adaug însă: pentru toată lumea, dar mai ales pentru mediocri. Mediocrii fac legea, fiindcă sunt mai vitali, pe de o parte, iar pe de alta, mediul literar autohton, mai mult decât alte medii literare, este pretabil, deschis, celor mai incredibile cacialmale. Așa se face că mulți dintre scriitorii de la noi, pe care critica eventual îi ignoră sau are obiecții asupra lor sau îi desființează, își văd neabătuți de cariere cu burse de creație, traduceri în șapte-opt limbi, sinecuri de tot felul în țară sau străinătate și așa mai departe. Cât o suna de aiurea așadar, un statut social și material de scriitor, onorabil sau la un nivel înalt, nu numai că nu poate fi garantat, dar poate fi împiedicat de-a dreptul de valoarea literaturii pe care o scrii, fie ea și recunoscută de critică. De la o recenzie la prima mea carte, până la consemnarea în Istoria Critică a Literaturii Române a domnului Nicolae Manolescu, am avut destul timp să simt acest lucru pe propria-mi piele.

Cum vă împăcaţi cu publicul? Vă place, vă displace? Vă enervează? Îl aveţi în vedere atunci când scrieţi?

În ultimii patru-cinci ani, odată cu apariția unei generații de critici tineri grupați și formați în jurul unor reviste literare, foarte pasionați și aplecați asupra fenomenului literar autohton, am avut marea șansă să-mi fie reeditate cărțile, într-o serie de autor a editurii Cartea Românească. Tinerii critici m-au citit pentru prima dată și m-au redescoperit. Au scris favorabil și entuziast despre mine. Aș vrea să cred că de-acum încolo lucrurile vor începe să se miște și în ceea ce mă privește. Aș vrea, dar nu prea pot. Nu știu. Întrebarea ta cu publicul se potrivește unui fotbalist, actor sau în cel mai bun caz unui scriitor din altă literatură. Ai în vedere desigur un public cititor cumpărător de carte. Consistența acestui public ar putea la o adică să determine consistența sumelor pe care le-aș câștiga ca autor. Or, după cum am spus mai devreme, nu câștig mai nimic de pe urma obiectului muncii mele zilnice. Ca să fiu și mai exact: pentru un roman la care am muncit doi, trei sau cinci ani, s-a întâmplat mai încoace, în cei patru-cini ani de care-ți vorbesc, să primesc echivalentul unui salariu mediu pe economie care la o adică reflectă felul cum e vândută cartea, contactul meu cu ceea ce numești public. În ultimii patru-cinci ani totodată, am avut câte două-trei lansări pe an, la care au participat un public de maxim douăzeci de persoane. Am dat șapte-opt dedicații pe cărți și autografe în urma unor discursuri de rigoare prin care se îndeamnă îndeobște cititorii să cumpere cartea; cam ăsta a fost contactul meu cu publicul. Bineînțeles că-mi place și mă bucur să descopăr niște oameni, puțini, care sunt interesați de ce se întâmplă în romanele mele. Când mă întrebi dacă am în vedere publicul când scriu, te referi desigur la un efort de a mă plia pe gustul acelui public. Pe de o parte, nici să vreau cu tot dinadinsul n-aș fi în stare să mă pliez pe gustul unui public anume, eventual numeros, majoritar, iar pe de altă parte efortul meu este canalizat într-o cu totul altă direcție, pe care, răspunzând întrebării tale, l-aș putea rezuma astfel: scriu pentru cititorul care sunt. Acesta ar fi un scop al scrisului, care la o primă vedere ar părea cumva meschin: scriu ceva care să-mi sune bine în primul rând mie. Înainte de a fi o profesie, meserie, mod de a accede la o carieră evenutal, înainte așadar și adesea chiar împotriva tuturor acestora, scrisul literaturii este o chestiune de vocație, iar vocația implică în mod misterios iubirea. De la un punct încolo și de la un anumit nivel, scrisul implică în mod misterios iubirea – acea iubire de oameni, lucruri, stări, lumi, pe care n-ai cum s-o înveți în nici o facultate, cenaclu sau redacție, ci doar intrând într-un contact de un fel sau altul cu acele obiecte ale iubirii, care contact presupune adesea sacrificiu, risc, suferință, frizare a morții aproape la propriu etc. Oricât o suna de patetic sau pompos, asta e. Bineînțeles că m-aș bucura să am un public, care să mă cumpere și să mă citească, să intru într-un circuit de promovare, să am un statut social și material de scriitor cât de cât onorabil, un minim confort economic care ar ajuta scrisului meu, dar la o adică, aceste dureri reale, în definitiv, sunt în fapt niște chestiuni cu totul secundare.

Cum s-au manifestat primele momente în care aţi ştiut că veţi scrie?

Primele amintiri ale copilăriei sunt cu părinții mei scriind cu stiloul pe niște coli de hârtie și citind niște spalturi tipărite pe hârtie de ziar. Părinții mei s-au cunoscut într-o redacție de ziar și aveau veleități literare. Copilăria și adolescența mi le-am petrecut într-o casă plină cu cărți. Una din primele poze cu mine de care-mi amintesc este de când aveam șase ani – stau pe un scaun în pantaloni scurți, picior peste picior, cu o carte în poală pe coperta căreia se vede: L.N. Tolstoi – Povestiri alese. Printre acele povestiri erau și niște poeme. Memoria copilului care eram a reținut și a dus cu ea până azi, în cel care sunt, un vers emblematic în ce mă privește și care face legătura între copilul de atunci și omul ajuns aproape de capătul călătoriei de acum. Ascultă: “Plecat-a prostovanul Rusia să colinde, să vadă ce-i pe lume și să se minuneze… Trebuie că atunci am știut pentru prima dată că voi pleca, voi colinda, mă voi minuna și voi scrie încercând să împărtășesc din minunile pe care le-am văzut.”

Care sunt cele mai provocatoare întâmplări ptr. scris? Dar inhibitorii?

Cele mai provocatoare-stimulante întâmplări pentru scris sunt întâlnirile cu marea literatură. Frecventarea, conviețuirea cu marea literatură, dar uneori impactul e de așa natură încât poate fi numit întâmplare. În caz că ai mai avea răbdare și spațiu, aș da niște exemple concrete. La un moment dat, pe la începutul anilor optzeci, în jurul vârstei de treizeci de ani, viața mea urma un curs aproape normal, paralel cu scrisul literaturii – toate încercările mele de a scrie și a publica se opreau undeva în jurul vârstei de optsprezece ani, când am scris și am publicat câte ceva în revista școlii, în revista Amfiteatru și într-o antologie de literatură a elevilor. După adolescență, orice fel de ambiție literară s-a stins ca de la sine, mai cu seamă că îmi câștigam viața în locuri care n-aveau nici o legătură cu literatura și printre oameni care nu citeau literatură și-n general nu citeau. Vreau să cred azi că a fost mai bine pentru mine și scrisul meu că s-a întâmplat așa, fiindcă oricum n-aș fi putut să public ceea ce scriam. După treizeci de ani totuși, am început să scriu un roman, fără nici o speranță că-l voi putea publica, dar presimțind poate undeva în adâncul în care ne e scris viitorul, că la un an după ce-l voi fi terminat, odată cu revoluția voi putea trage nădejde. Ce mi-a redeșteptat la începutul anilor optzeci cheful de scris, după doisprezece ani de blanc, s-ar putea să fie una din întâmplările acelea despre care întrebi. În două numere consecutive ale unei reviste literare am descoperit și citit cu sufletul la gură fascinat-halucinat-posedat o povestire a unui scriitor columbian despre care nu auzisem nimic pînă atunci. Povestirea se numea Urma sângelui tău pe zăpadă, iar autorul Gabriel Garcia Marquez. După ce am citit povestirea aceea fragmentată, la un interval de o săptămână, mi-am spus, sau îmi place acum să cred că mi-am spus: dacă din cuvinte, din manevrarea lor sau punerea lor în pagină, poate ieși așa ceva, merită să încerc și n-aș ieși în pierdere nici dacă mi-ar ieși ceva doar pe jumătate sau pe sfert din cât i-a ieșit lui Marquez. S-a întâmplat că în anul următor Marquez să ia premiul Nobel pentru literatură, după ce eu citisem de câteva ori Un veac de singurătate și Toamna Patriarhului. Deja o luasem la vale pe panta scrisului, ca să spun așa – în intervalul dintre treizeci și treizeci și patru de ani cât am lucrat la “Sonata pentru acordeon”, am citit și am scris mai mult decât în toată viața mea de până atunci. O luasem la vale și nimic nu m-a mai putut opri, nici acele întâmplări inhibitorii, cum le numești, care țin îndeobște de lipsa unui minim confort economic.

Asistaţi destul de des la cenaclurile literare bucureştene. Spre ce vi se pare că se îndreaptă proza tânără românească?

Pe vremea formării mele despre care tocmai îți povesteam, existau niște cenacluri în București conduse de niște critici prestigioși. Cenalcul de Luni, Junimea, Universitas și altele. N-am reușit să ajung niciodată la vreunul din aceste cenacluri, despre a căror existență am aflat după ce au dispărut și unde s-au format optzeciștii și nouăzeciștii. Cum-necum, față de viața literară de atunci am trăit ca și sub pământ. M-am format pentru scris scriind, citind, colindând și minunându-mă precum prostovanul lui Tolstoi. Ca o compensație și cumva împotriva naturii, în preajma vârstei de cincizeci de ani am început să frecventez cenaclurile bucureștene și uneori chiar să citesc din producțiile proprii, asumându-mi pe de-a-ntregul ridicolul situației. Sunt ca o sexagenară virgină îndrăgostită, care își tot face curaj s-o facă și nu mai ajunge. În aceste condiții, n-am decât să-mi recunosc totala ignoranță: nu mă simt în stare să văd încotro se îndreaptă proza tânără. Alaltăseară am fost la cenalclu și am ascultat o proză care mi-a plăcut, a unui tânăr pe nume Felix Nicolau. Săptămâna viitoare voi citi și eu în cenaclu un fragment de roman.

Planuri de viitor?

Planurile de viitor au rădăcini lungi-adânci în trecut, drept pentru care au în vedere aproape exclusiv scrisul. Pe cât de tist, pe atât de întreptățit, existența mea a ajuns într-o stație terminus, în care nu prea mai există altceva în afara scrisului. Peste circa trei săptămâni voi definitiva romanul pe care l-am început în aprilie anul trecut. Sper ca Dumnezeu să-mi ajute să iasă așa cum mi-am dorit – aș ști asta la două-trei luni după ce voi fi citit manuscrisul ultima dată. Atunci însă, romanul va fi probabil deja tipărit. E un avantaj-dezavantaj de care am beneficiat la acest roman doar și la cel anterior – ca editura să mă aștepte cu manuscrisul și-n cel mult două luni să-mi văd cartea tipărită. Trag nădejde totuși să nu se mai întoarcă vremurile, nu așa de îndepărtate, când manuscrisele mele așteptau în edituri, doi, cinci sau șapte ani, dar nu se știe. Numai Dumnezeu știe. După o pauză de câteva luni, dacă Dumnezeu mă va ține-n viață și-n bună stare de funcționare, voi relua romanul pe care l-am lăsat la trei sferturi în decembrie 2008. Concomitent, voi reedita un roman scris în ’96. Sper, totodată, să fiu tradus, să apar la edituri din străinătate, să mi se ofere posbilitatea confruntării cu acest test. Sper, sper, sper – viitorul cu planurile lui sunt în mâna lui Dumnezeu.

Radu Aldulescu s-a născut la 29 iunie 1954 la Bucureşti şi a debutat în 1993 la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (ediţia I, Nemira, 1996; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2006), Îngerul încălecat (Phoenix, 1997), Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (ediţia I, Nemira, 1998; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2007), Proorocii Ierusalimului (ediţia I, Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004; ediţia a II-a, Corint, 2006; Cartea Românească, 2009), Mirii nemuririi (Cartea Românească, 2006). A fost co-scenarist al filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia. În anul 2008 a fost distins cu Premiul „Ion Creanga” al Academiei Române pentru romanul Mirii nemuririi.

Număr de vizualizări :3255


5 Comments to ““Elita intelectuală, precum curva, s-a dus cu cei mai puternici”/ exclusivitate”

  1. […] restul cititi aici […]

  2. Serban Tomsa spune:

    Fără îndoială că Radu Aldulescu este un mare scriitor. Interviul cu el mi-a lăsat însă un gust amar. În România de azi, sărăcia e un certificat de garanţie pentru valoarea unui romancier… Păcat ! Până şi regimul trecut era mai favorabil literaturii şi artei, în general. De aceea atunci s-au putut afirma mari creatori. Acum nu au decât să moară de foame…

  3. nextval spune:

    când aproape nimeni nu auzise de acest băiat, eu ziceam: bă, personajele astea din terminus paradis sunt ale unuia aldulescu.
    ştii tu, ziceau.
    da bă, am citit eu amantul colivăresei la ed. nemira.

    am vrut să vând anul trecut îngerul încălecat cu 1 000 000 de lei. dar n-am mai vândut-o că mi s-a părut puţin.

    nu ştiu ce să zic. îmi lipseşte doar prooroci ierusalimului. o s-o cumpăr.

    istoria eroilor unui ţinut… am căutat-o ani de zile. am găsit-o.
    dacă îmi aduc aminte bine v-am citit câteva fragmente în ziua literară… zic bine?

    cum să zic.
    m-ai bucurat mult.

  4. […] This post was mentioned on Twitter by Liviu Drugă. Liviu Drugă said: “Elita intelectuală, precum curva, s-a dus cu cei mai puternici” – Interviu cu prozatorul Radu Aldulescu http://tinyurl.com/yfxblkn […]

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro