Am stat de curînd de vorbă cu un editor și, după lungi eschive, ezitări și poticneli, am ajuns amândoi la câteva concluzii comune. Nu multe, numai două. Prima, că nimeni nu știe, în România, care e destinul public al unei cărți tipărite. Și a doua, că avem de a face cu o renaștere a literaturii române, calitativ și cantitativ. Cea din urmă e firească. Edituri mari sau importante și-au deschis porțile pentru literatura română. Polirom (pionierul), Humanitas, Paralela 45, Nemira (cu campania cea mai energică), Litera, Casa de pariuri literare (cea mai năpăstuită), Trei, Tracus Arte și altele, mai mici. Redacțiile nu mai prididesc cu manuscrisele. Sute de visători ciocăne la ușa e-mailului. 90% sunt gunoaie literare. Dar cele zece procente rămase deja au umplut scena. Nu e lună fără titluri noi, care, atenție, își găsesc repede drumul către poblic. Înclin să cred că, până la jumătatea acestui an, numărul cărților de proză cât de cât importante a depășit toată producția anului precedent, care a fost, și ea, la rândul ei, un record.
Între aceste noi titluri cred că s-ar cuveni pomenit recentul succes de librărie al lui Remus Boldea, A râs și tata, la editura Trei. Primul tiraj s-a epuizat după nici o lună, editorul a trimis al doilea tiraj la tipar. Ca să fie mai clar, e vorba de un autor debutant, de care publicul nu a auzit nimic, care nu s-a făcut remarcat prin nimic, e ieșit din neant, ca Venus din spuma mării. De unde până unde? La noi, publicul sparge librăriile numai dacă e vorba de vedete media sau, să fim corecți, de starlete la apus. Boldea nu scrie nici can-can-uri, nici nu dă sentințe lacrimogene, nici nu-și înfige deștu-n creier să lumineze poporul cu „ce e omul, de unde vine și încotro se duce”. Stilul lui e simplu, nepretențios, fraza, scurtă, subiectele (aș zice), banale, personajele lui pot fi întâlnite peste tot, în crâșme, pe scara blocului, în curtea școlii, iar motivația, ah, motivația aia înaltă, pretențioasă, care face lumină în sufletele oamenilor lipsește cu desăvârșire. Aș îndrăzni să apun că volumul lui (de povestiri) e o paradă a luzărilor. Iar primul dintre luzări, aidoma lui Cațavencu, e însuși scriitorul. Glumesc, desigur, dar actorul-autor-filosof așa se prezintă.
Personajele astea au plecat în viață pe cai mari și sfârșesc prin a-și duce viața în spinare, ca pe o gloabă muribundă. N-a rămas nimic vesel, optimist din începutul furtunos. Dimpotrivă, cu cât înaintezi în carte, fiecare destin se stinge încet, fumegând înecăcios. Dar nu aș vrea nicio clipă să credeți că Remus a scris o carte tristă, întunecoasă, atinsă de duhul cioranian al disperării sau al culmilor ei. Nu. Odată cu tatăl imaginar al autorului-narator, am râs și eu, aproape la fiecare pagină (poate cu excepția parcagiului-homeless). E un râs sănătos, izbăvitor, ca al lui Zorba la căderea funicularului. Ratarea poate fi fascinantă, spune Boldea, iar fascinația asta nu e tragică. E ridicolă, dar vie. Stai pe malul râului și te vezi pe tine însuți curgând la vale. Viața ta poate fi subiectul și obiectul unei comedii de moravuri, de limbaj, de situație.
Poate că asta a fost cheia acestui succes. Remus Boldea c’est moi.
Florin IARU
