Miercuri, 28 octombrie 2026, între orele 18.00 și 20.00 (ora României), proiectul „Cartea de identitate”, inițiat de Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) din București și finanțat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, a continuat online, pe Zoom, cu o întâlnire despre scrierea creativă și despre scriitorii români din Spania. Au participat scriitorii Florin Iaru, Andra Rotaru și Cosmin Perța, alături de poeta Violeta Andrei Stoicescu, de la Madrid, redactor-șef adjunct al publicației „Români în Andalucia”. Moderator a fost scriitorul Dan Mircea Cipariu.
La trei zile după conferința și donația de carte de la Catedrala Ortodoxă Română din Madrid, întrebarea proiectului – cum îți păstrezi identitatea într-o țară în care te-ai integrat? – s-a mutat pe terenul limbii scrise: ce este și ce nu este un atelier de scriere creativă, ce rol au bursele și rezidențele literare în cariera unui scriitor și de ce ar avea nevoie copiii și tinerii români din Spania ca să scrie în limba lor.
Dan Mircea Cipariu a deschis întâlnirea amintind conferința de duminică, 25 octombrie, de la Madrid, la care au conferențiat acad. Marius Andruh, conf. univ. dr. Mireille Rădoi, dr. Cristian Anița și pr. prof. dr. Nicolae Brînzea, sub coordonarea prof. univ. dr. Ioan Cristescu și a scriitorului Ioan Matei, și cele câteva sute de cărți lăsate comunității românești din capitala Spaniei. Pe Violeta Andrei Stoicescu a cunoscut-o prin Rețeaua Europeană România Culturală (romaniacultural.eu), proiect inițiat împreună cu Adrian Suciu și finanțat tot de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, unde poate fi citit, în PDF, numărul din septembrie al publicației din Almeria.
Primul cuvânt i-a revenit lui Florin Iaru, întrebat despre „cifra magică 49” a atelierelor sale de scriere creativă: „Cifra aceasta de patruzeci și nouă reprezintă de fapt numărul debutanților care au plecat de la cursurile mele și de la cele ale colegilor cu care am colaborat de-a lungul timpului, între ei Marius Chivu. Și aștept cu nerăbdare să apară și al cincizecilea autor. Precizez că e vorba de debutanți la edituri mari, cum ar fi Humanitas, Polirom, Editura Trei, Curtea Veche, Nemira – până la urmă, la cele mai importante edituri din România.” Moderatorul a adăugat un exemplu proaspăt: Codruț Baciu, fost cursant al lui Florin Iaru, a fost laureat, sâmbăta trecută, alături de Mihai Bălăceanu, al premiului pentru proză al Premiilor AgențiadeCarte.ro pentru anul editorial 2025.
Mulți dintre cursanți lui Florin Iaru au urmat atelierele online, din Japonia, din Canada, din Statele Unite, din Italia, din Austria sau din Germania. „Experiența lor merită cunoscută, dar nu așa cum se petrece de regulă: vine omul în vacanță după ani de zile, se întâlnește cu familia, cu prietenii, povestește și a plecat mai departe. Ci în felul în care izbutește să pună în carte ceva care rămâne și îi interesează în cea mai mare măsură și pe alții. Și în felul ăsta pătrunde în literatura română”, a spus Florin Iaru, care a dat și exemplul Manuelei Klenke, descoperită la cursuri în Germania, astăzi traducătoarea Norei Iuga și a Lavinei Braniște: „Odată cu cursurile astea, noi mai și deschidem lumea către exterior.”
Problema, a continuat el, începe acasă, la școală: „Disciplina care displace în cel mai înalt grad elevilor este limba și literatura română. Copiii termină liceul urând literatura și urând limba română – ca dovadă că nici nu o pot vorbi, nici nu o pot înțelege la nivel național, dacă socotim că avem patruzeci și șapte la sută analfabeți funcționali. Asta nu înseamnă că sunt reduși mintal, ci că educația lor n-a izbutit să le dea noțiunile cu care să-și exprime propria personalitate. Cursurile pe care le facem sunt niște cursuri de antrenament: le scoatem din cap obiceiurile proaste și încercăm să le arătăm cam cum se scrie în lume. Ce le explic de fiecare dată e că scrisul se învață. Scrisul are tehnici. Sunt tehnici care nu sunt super complicate, dar trebuie înțelese și trebuie stăpânite.”
Despre elevii care scriu, Florin Iaru a vorbit fără menajamente: „Suntem vânători de talente în școli și căutăm elevi care scriu. Iar situația lor este una extrem de dramatică, pentru că ei sunt practic oile negre ale școlilor respective. Nu ale profesorilor, care îi îndrăgesc, ci ale colegilor, care consideră despre ei că își pierd vremea de pomană, că sunt niște ciudați, și îi ocolesc.” Ca termen de comparație, a amintit Grecia, unde școlile își planifică la începutul fiecărui an întâlniri ale elevilor cu scriitori, și Italia, cu bursele pentru lectură ale elevilor: „Din citit vine și scrisul. Nu vine nicio muză să pătrundă în creier și să-i spună autorului: acum scrie cum îți dictez eu.”
Dan Mircea Cipariu a povestit, la rândul său, o vizită la Biblioteca Națională a Franței „François-Mitterrand”, unde copiii între șase și doisprezece ani aveau carnete cu ștampile pentru cărțile citite într-un anumit timp pentru care primeau, în schimb, mici bonusuri, cărți sau cadouri. Apoi a întrebat cum stau lucrurile în Spania.
Violeta Andrei Stoicescu, care trăiește la Madrid de aproape 31 de ani, a răspuns din perspectiva familiilor de români: „Copiii și tinerii care s-au născut aici depind foarte mult de ceea ce se întâmplă acasă – dacă părinții caută să ducă mai departe limba română, să vorbească în casă limba română și să trezească gustul pentru citit. Atunci se văd rezultate.” Institutul Limbii Române de la Madrid oferă cursuri de limbă română și chiar de creație, iar una dintre poeziile ei, o tautogramă copilărească, a fost folosită acolo ca material didactic. A dat exemplul unei nepoate de paisprezece ani, crescută într-o familie mixtă, printre cărți: „De câte ori o întreb ce își dorește de ziua ei, îmi spune: cartea cutare. Atâta vreme cât părinții trezesc această dorință în copiii lor, obiceiul se formează și ei vor merge mai departe cu gustul pentru lectură. Cel care scrie trebuie mai întâi să citească, și să citească mult, pentru că nu ne-am născut învățați. Cunoașterea vine de acolo, din lectură.”
Întrebată de Florin Iaru prin ce mecanism cititul este în Spania o preocupare normală, nu una specială, Violeta Andrei Stoicescu a vorbit despre o cultură a cititului vizibilă și în mijloacele de transport și despre activitățile legate de carte, potrivite fiecărei vârste, încă din primele clase: „Cred totuși că este o tendință globală, aceea de a căuta mai mult imaginea decât litera, decât cartea. Or, nu este același lucru.”
Cosmin Perța, prozator și universitar, a pus atelierul de scriere creativă în legătură directă cu viața în afara țării: „Cred că e foarte important, pentru că primul șoc, șocul cultural, în momentul în care alegi să trăiești în altă parte, se manifestă prin pierderea logosului, prin pierderea limbii. Conexiunea culturală cea mai directă pe care o poți ține, și cea mai ușoară, este să reușești să-ți păstrezi limba – nu doar rudimentar, la nivel funcțional, ci la nivel creativ. De asta cred că e extraordinar de important, în special pentru cei din diaspora, să urmeze tipul acesta de ateliere: îi ajută să-și țină limba într-un perimetru creativ.”
Nu toți cei care trec printr-un atelier devin scriitori, a precizat el – până la cei patruzeci și nouă de debutanți ai lui Florin Iaru au trecut probabil trei sute sau cinci sute de oameni. „Toți au devenit foarte buni cititori”, a intervenit Florin Iaru. „Cei care nu ajung scriitori capătă în schimb altceva, un bun neprețuit la nivel intim, personal”, a continuat Cosmin Perța. „Limbajul este bunul cel mai la îndemână pe care îl avem pentru a ne exprima creativitatea. Poate că nu desenăm zilnic, dar limbajul îl folosim zilnic. Și atunci îl putem folosi ca formă de relaxare, de sondare a sinelui și a realității exterioare, ca un fel de terapie incluzivă în care nu facem altceva decât să învățăm să spunem povești. Nu înveți doar să citești și să scrii. Înveți să te cunoști mai bine, înveți să devii mai empatic, mai ales atunci când trebuie să dai feedback și să primești feedback la rândul tău.”
Atelierele de poezie, „cele mai sensibile și cele mai grele”, nu le ține niciodată online: „Atelierul de poezie e ceva ce mi se pare că trebuie făcut în prezența celuilalt, pentru că e nevoie de un nivel de comunicare mult mai intens și de un nivel de empatie pe care să-l poți manifesta mult mai intens.” În schimb, atelierele de nuvelă sau cel de distopie, început de curând, se pot desfășura online: un cadru teoretic la început, apoi construcția, personajele, stilul și, la fiecare întâlnire, o discuție „foarte activă, foarte practică” despre textul fiecăruia. „De asta nici nu le spun cursuri, le spun ateliere.”
Florin Iaru a cerut o lămurire pentru cei care acuză atelierele că i-ar învăța pe toți să scrie la fel: „Eu, cel puțin, încerc să văd care este specificul fiecărui autor și acolo să-l ajut. În niciun caz să-i spun cum se face. De regulă, noi le spunem cum nu se face.” Cosmin Perța a confirmat: „Chiar acum sunt în mijlocul unui atelier de nuvelă. Am pe cineva care scrie o nuvelă fantastică, altcineva scrie o nuvelă absurdă, altcineva o nuvelă biografistă, altcineva o nuvelă minimalistă – modalități cu totul și cu totul diferite. De aceea nu pot lucra niciodată cu mai mult de opt-zece oameni: trebuie să mă pliez pe povestea fiecăruia, să fiu în ea și să-i ofer nu sfaturi, ci eventual anumite direcții în momentul în care se blochează. Să pun întrebările alea dificile: de ce așa și nu altfel? De ce crezi că funcționează asta? Eu sunt cel care vine din exterior, cârcotaș de cele mai multe ori, ca să-l împing să-și vadă textul cu un ochi critic, pentru că toți suntem furați, atunci când scriem, de cât de bine și de frumos ne iese.” Din atelierele lui Cosmin Perța au ieșit paisprezece-cincisprezece autori cu cărți publicate, dintre care cinci-șase debuturi, „și nu cred că sunt doi care să semene unul cu celălalt”.
„Orice autor își iubește textul mai ceva ca pe un copil”, a completat Florin Iaru. „Și când îi faci o observație, se scufundă: ce vrei de la mine, vrei să-mi ucizi mugurașul de entuziasm? Noi le explicăm că, dimpotrivă, vrem ca acest copil să crească mare, să iasă în lume și să povestească despre tatăl sau despre mama lui peste tot unde merge.” Violeta Andrei Stoicescu și-a recunoscut în această descriere propriul drum: „Asta este mecanismul celui care începe să scrie. Emoția aia de început, după ce ai terminat ultimul rând: vai, ce a ieșit! Dacă mai stai o săptămână, două, și recitești, zici: cum am putut eu să scriu așa ceva? Și o iei de la capăt, și nu numai o dată.”
Dan Mircea Cipariu a adus în discuție atelierele pe care le ține, de mai bine de o lună, împreună cu Florin Iaru, cu liceeni din București, Constanța și Arad: „Ne interesează ca, în urma acestor ateliere, fiecare autor să-și găsească vocea interioară. Iar ca să-ți accesezi această voce interioară ai nevoie să știi ce s-a întâmplat până la tine în literatură, pentru că altfel, fără să vrei, reiei niște șabloane de gândire, de limbaj, stilistice. Ca să te distanțezi de ele, trebuie să le cunoști.” La poezie, liceenilor li se propune o „regulă de aur” a metaforei: alăturarea a două substantive concrete.
Pentru proză, Florin Iaru a spus povestea „carabinei lui Hitchcock”: o echipă de filmare care fixează camera, timp de trei ore, pe o cabină telefonică dintr-un cartier din Manhattan și o sală cu patru mii de invitați care se golește în zece-cincisprezece minute după ce urmărește cine intră într-o cabină telefonică. A doua oară, filmul începe cu un bărbat cu pălărie și servietă care intră într-un apartament și, în trei minute, montează piesă cu piesă o carabină cu lunetă, o fixează pe trepied și pune degetul pe trăgaci, ochind cabina. „Același film, dar în fața căruia a pus aceste trei minute. Ei bine, din clipa aia nimeni nu mai iese din sală. De ce? Pentru că toți avem acest mecanism al interesului, al curiozității și al afecțiunii sau lipsei de afecțiune față de o persoană sau alta. Cu asta vreau să spun că în scris, mai ales în proza scurtă, trebuie să atragi atenția, să spui ceva care să trezească curiozitatea cititorului și, în același timp, să fii atât de profesionist încât să satisfaci această curiozitate, ducând povestea până la capăt.” Exemplul suprem rămâne „Metamorfoza” lui Kafka: „În cinci rânduri nu mai poți ieși din poveste. Gregor se trezește transformat într-o gânganie îngrozitoare – lumea s-a schimbat în clipa asta. Vreau să știu ce se întâmplă cu gângania și abia la sfârșit îmi dau seama că e vorba despre umanitatea care n-are nicio milă. Dar asta o aflu fără să mă gândesc în nicio clipă la o idee filozofică.”
Andra Rotaru, poetă și jurnalistă, a pornit de la propriul început: „Eram înainte de debut debusolată. Căutam sfaturi, mici reguli de scriere, indicații, pur și simplu voiam să mă manifest și nu găseam contextele potrivite. Revistele de pe vremea aceea aveau puține rânduri în care îți dădeau răspunsuri, așteptai cu lunile. Un răspuns de genul acesta a venit din partea Constanței Buzea, iar părinții mi-au ascuns revista câteva luni, pentru că mă desființase. Începutul e foarte greu, și dacă n-ai un pic de ghidaj, e și mai greu. Acum cred că lucrurile stau mult mai bine: cei la început de drum sunt mult mai încurajați constructiv.”
Atelierul care i-a adus debutul a fost cel de la Mănăstirea Râșca, organizat de Adrian Urmanov și Andrei Peniuc: „A fost magic, pentru că ei au pus accentul pe ceea ce era particular fiecăruia dintre noi. Se făceau ieșiri în natură, erau inovații foarte multe – cu sunetele din clopotniță, cu literele, cu simțurile tactile, ne puneau să ne ținem de mâini. Ne descopeream toată paleta senzorială, umană și literară. Adrian Urmanov a descoperit atunci că lucrez foarte bine cu imaginile și m-a îndemnat să merg în direcția asta.” Absolventă a Liceului „Nicolae Tonitza”, cu o formație de artist vizual, Andra Rotaru a povestit cum Urmanov a reușit să pună în valoare tocmai ce îi displăcea la Frida Kahlo, până la a o face pasionată de pictoriță. Și a adăugat, adresându-se moderatorului Dan Mircea Cipariu, că de la el a învățat, „fără să vreau”, să scrie proiecte – un lucru care a contat la primele burse.
Despre burse și rezidențe a vorbit ca despre o formă de lucru cu textul: „Sunt foarte multe cerințe diferite de ceea ce ești obișnuit. Trebuie să te adaptezi unui alt context cultural, unei alte comunități, să știi cum să oferi ceva din tine, din ceea ce ai învățat, acelui spațiu cultural. E o dezrădăcinare și o plecare într-un alt loc. Și a fost important pentru mine să mă dezrădăcinez, pentru că atunci când iei premii și ești lăudat într-o țară ți se urcă puțin la cap.” Venită dintr-o familie cu navigatori, obișnuită cu plecările lungi, a lucrat în rezidențe cu coregrafi și cu oameni pe care altfel nu i-ar fi cunoscut. Pentru volumul „Lemur”, care cerea un personaj grotesc, „cu mâinile mari, cu picioarele la fel de mari”, contopit cu orașul în care ajungea, a făcut un casting în America și a găsit coregraful potrivit. Mai recent, într-o rezidență în Danemarca, bursa a devenit metodă de cocreație: „Voiam să cunosc mai în profunzime limbajul marinarilor, al comunităților oamenilor mării, să trec de stadiul de limbaj idealizat al celor care pleacă să exploreze și să descopere teritorii noi. M-am izbit de o realitate complet diferită: toți se plângeau că nava le oferă absolut totul, într-un spațiu restrâns – heterotopia despre care vorbea Foucault –, dar că, dacă ar ajunge la mal, s-ar debarasa de orice trecut și de orice meserie aventuroasă și s-ar întoarce acasă, la familie. Am realizat douăzeci și cinci de interviuri, de la piloți și scafandri la manageri de muzee și oameni care salvau epave de pe fundul mării. Nu aș fi avut ocazia dacă nu aplicam la rezidență.”
„Tu practic strângi energia din jurul tău, indiferent dacă e pozitivă sau negativă, și o transformi”, a remarcat Florin Iaru. „Așa ar trebui să facă și un scriitor: să strângă din jur tot ce găsește, ca un lacom, ca un nesătul, și după ce stă și fermentează o perioadă, să scoată ceva nou și interesant. Asta căutăm noi: ca tot ce ne trece prin cap să devină interesant pentru alții. E un mod în care te răspândești în lume altfel decât prin respirație – ca idei, ca imagini, ca persoană care e în zeci de locuri deodată.” Pentru Cosmin Perța, după acumulare urmează partea cea mai importantă, sedimentarea, care „îți permite să ajungi la esențializare”: „Le spun mereu, la început: o să scriem un text împreună, dar vă rog frumos, încercați să nu scrieți un text pur ficțional, o idee care v-a trăsnit azi-noapte și nu are niciun referent în realitate, pentru că o să fie mult mai greu de scris. Scrieți despre ceva ce vă obsedează. Scrieți despre ceva la care v-ați gândit de nenumărate ori și n-ați pus pe foaie. Aia este deja, într-o formă sau alta, destul de rafinată încât să poată fi trecută în scris.”
Revenind la realitatea de la Madrid, Violeta Andrei Stoicescu a descris situația copiilor născuți în Spania: „M-am întâlnit cu realitatea dură a faptului că majoritatea copiilor născuți aici se exprimă și gândesc foarte lent și greu în limba română. Mulți lucrează cu profesori particulari. În mediul asociativ sunt organizații care sporadic mai organizează anumite activități, dar, din nefericire, mijloacele economice nu sunt alocate pentru asemenea activități, iar profesorii care mai au din când în când câte o fereastră liberă se oferă ca voluntari. Este foarte mare nevoie de oameni care să organizeze acest gen de ateliere de scriere creativă.” Ea însăși, a spus, nu a găsit ateliere de scriere creativă în limba română și a participat la ateliere în limba spaniolă, „dar a scrie poezie în română sau a scrie poezie în spaniolă este oarecum diferit”. De curând a fost cerută – și chiar finanțată – o cărticică de povestiri scrise de copii, „dar foarte greu se găsesc copii: le este greu să scrie și o compunere în limba română și, fără profesorul de limba română lângă ei, nu au curaj”.
Florin Iaru a comparat discuția cu una despre mersul pe bicicletă: „Poți să înveți despre pinioane, despre ghidon, despre unghiul vântului, despre pedale, despre lanț, despre frână, despre dinam. Te-ai urcat pe bicicletă, ai sucit ghidonul și ai căzut în nas.” Apoi a dat o regulă pe care o atribuie lui Faulkner: „Un prozator are trei calități: imaginația, experiența de viață și spiritul de observație. Imaginația o ai sau nu o ai. Experiența de viață, în funcție de vârstă, o ai sau n-o ai. Iar spiritul de observație e singurul care poate fi educat. Nu e obligatoriu să le ai pe toate trei – ajung două, iar din combinația lor rezultă și a treia. De aceea le spun cursanților mei: deplasați-vă cât mai puțin cu mașina personală și cât mai mult pe jos sau cu transportul în comun. Intrați în piețe, peste tot unde e aglomerație, și, dacă aveți un carnețel, notați ce vedeți în două-trei cuvinte: o cioară căzută într-un lighean, o pisică alergând un șoricel într-o piață, o femeie care sărută mâna unui bărbat. La sfârșitul zilei aveți cinci-șase observații, pe an vreo două mii. Peste o săptămână vă mai spun ceva poate o sută, iar dacă mai trece timp rămân cincizeci. Înseamnă că au stat la voi în cap, s-au tot învârtit și n-au vrut să plece. Aveți un subiect de scris.” Cosmin Perța a nuanțat: „Imaginația nu poate fi educată, dar poate fi exersată. Mie mi se pare că imaginația este un mușchi.”
Moderatorul a citat apoi, „provocator”, un text al lui Florin Iaru: „«Viața mea e un roman.» Ați auzit de multe ori această celebră expresie, dacă nu cumva ați și rostit-o în fața rudelor sau prietenilor. Doar că romanul ăsta va rămâne veșnic în proiect din pricina distanței enorme dintre idee și cuvânt. Pe cât de simplă și strălucitoare e ideea, pe atât de dificilă se dovedește transcrierea ei pe hârtie. […] Cursurile de scriere creativă nu vă învață nici să gândiți, nici nu vă îndeasă talent în traistă și nici nu oferă diplomă, însă oferă ceva esențial: înțelegerea mai exactă a meseriei de scriitor.” Întrebat dacă s-a întâlnit cu sintagma în atelierele sale, Cosmin Perța a răspuns: „De foarte multe ori, și cred că e eroarea de bază a celui care își imaginează că vrea să devină scriitor. Viața nu este echivalentă cu literatura, și nici invers. Gândiți-vă la un dialog banal: dacă l-am transcrie tot pe o foaie, ar fi probabil cea mai oribilă pagină de literatură pe care o poate scrie cineva, nu ar sta nimeni până la capăt. În schimb, dacă reușești să extragi o idee de acolo, să găsești o zonă de conflict, să comprimi experiența într-o expresie care spune o poveste care vine din viață, dar nu este viață… Niciuna dintre viețile noastre, oricât de spectaculoase ar fi, nu e la fel de spectaculoasă ca un text bine scris. Și pentru asta folosim mai multe vieți – nu doar experiența personală, ci și experiența indirectă, observând viețile altora.” „Viața mea e un roman și aș vrea s-o pun pe muzică. Nu pot, dacă nu studiez muzica”, a adăugat Florin Iaru. „Numai la scris toată lumea crede că nu trebuie tehnică. Mulți dintre cursanții mei îmi spun: dar așa s-a întâmplat! Da, dar povestești rău.” „Eu le spun, de cele mai multe ori: dacă așa e, atunci scrie jurnal, nu proză”, a încheiat Cosmin Perța.
Un citat din Cosmin Perța, dintr-un interviu acordat Agerpres, despre „efortul de regresie” care presupune „o înțelegere profundă a sinelui, căutând rădăcina obsesiei, viziunii, traumei, după caz”, a fost pretextul întrebării adresate Andrei Rotaru despre „aurul traumei” scos la suprafața textului. „Cred că fiecare scriitor, cu fiecare carte pe care o scrie, își mai rezolvă din diversele probleme, din diversele trecuturi”, a răspuns Andra Rotaru. „E greu să vorbești despre propriile traume și câteodată nici nu e momentul potrivit. În cazul meu, a doua carte a încercat să tatoneze terenul unei dispariții niciodată elucidate, și abia acum încerc să reiau acest subiect, într-un manuscris aflat încă în lucru.” („Te rog, nu spune nimic despre el, că te vei bloca la scris”, a intervenit Florin Iaru.) „Nu știu dacă este pe deplin adevărat că avem o voce unică. De multe ori avem proiecte, și când sari de la un proiect la altul cauți vocile potrivite pentru fiecare dintre acele personaje, acele identități. Avem atâtea identități în momentul în care suntem scriitori încât nu ne putem plictisi în niciun moment. E o căutare continuă, o joacă continuă, o descoperire continuă. Și e important ca cineva să-ți arate cum să navighezi printre toate aceste identități.”
Ultimele sfaturi ale lui Florin Iaru au privit exercițiul și motivația: „Fără exercițiu zilnic sau ritmic nu poți ajunge nicăieri, pentru că e o distanță între minte și mână, și pe distanța asta se întâmplă mari surprize. Atenție, numai cei care vor să scrie vor scrie. Am avut foarte mulți cursanți foarte talentați, dar numai când îi împingeam de la spate. Când au terminat cursurile, n-au mai scris nimic. Ca să fii scriitor trebuie să ai această motivație esențială: să te așezi la masa de scris și să scrii, că ți-e bine, că ți-e rău, că ți-e frică. E o meserie. Orice povestire, orice roman are patru elemente principale: unde și când, cine, ce – și după aceea vine restul, care se cheamă cum. Spre deosebire de jurnalism, unde contează de ce, la noi cititorul va descoperi de ce-urile în interiorul lui cum. Când le spun că e simplu, nu mă crede nimeni. Abia peste ani mă întâlnesc cu foști cursanți care îmi spun: da, e foarte simplu – după ce ți-ai spart capul.” Cosmin Perța a adăugat că, pentru cei care vin prima dată la un atelier, îndoiala „am sau nu am talent” poate fi nimicitoare: „Talentul nu îl are toată lumea, dar istoria literaturii ne-a învățat că munca bate întotdeauna talentul, dacă talentul nu e urmat de muncă.” Florin Iaru a confirmat cu exemplul Ancăi Vieru, prima sa cursantă care a debutat la Polirom, în 2014, „nu printre favoriți”, dar care „a muncit de i-au sărit capacele” și a ajuns la a patra carte: „Ce facem noi este o scurtare a timpului. Mie mi-au trebuit treizeci de ani să înțeleg anumite mecanisme pe care le practicam, ba din intuiție, ba în urma unor lecturi. Noi n-am avut plăcerea de a avea oameni care să ne povestească despre scris. Ce facem acum este să comprimăm totul într-un timp foarte scurt și să oferim esența scoasă dintr-o experiență foarte largă și foarte diversă.”
Violeta Andrei Stoicescu a întrebat dacă există inițiative de scriere creativă pentru tinerii, copiii și chiar adulții din diaspora, „pentru că aici chiar sunt căutate”. Copiii sunt foarte răspândiți pe teritoriul Spaniei și depind de părinți pentru deplasare, a explicat ea; zona Madridului are cea mai mare concentrare de copii români, dar orarul școlar lasă puțină flexibilitate, iar atelierele online sunt puține. „Pare că generația tânără înclină din ce în ce mai puțin spre a scrie și a citi.”
În turul de încheiere, Florin Iaru a vorbit despre identitate ca despre marea preocupare europeană de astăzi: „Europa s-a internaționalizat, iar marea criză este una identitară. Fiecare vrea să știe cine este cu adevărat. E păcat să pierzi identitatea asta, și ea nu poate fi păstrată decât prin intermediul limbii, al vorbirii, care dezvoltă și mecanisme de gândire, iar cuvintele dintr-o limbă trezesc asociații și structuri mentale. De aceea cred că ar fi de datoria statului român să sprijine măcar inițiativele care duc mai departe limba română și literatura. Sunt foarte mulți români în Spania, în Italia, în Germania, în Anglia. E păcat ca în două generații să nu mai fie nimeni. Nu că ar fi rău să fii spaniol, dar nu e rău să fii și puțin român în Spania. Cred că Slavici spunea despre limbile străine ca fluierul cu mai multe găuri care cântă mai bine.” Violeta Andrei Stoicescu a adăugat că, oricât ar stăpâni spaniola, în care lucrează și scrie de atâția ani, „nu sună la fel o poezie în limba spaniolă ca o poezie în limba română”.
Cosmin Perța a amintit cazul lui Gherasim Luca, „cel mai recent inventator al limbii franceze”, și a spus că nivelul de competență bilingvă, „să poată scrie literatură în ambele limbi”, este cel spre care ar trebui să ajungă copiii români din străinătate. Primul pas, însă, ar fi cartea: „Avem acum în România o literatură pentru copii absolut fabuloasă, dar care nu ajunge la ei. Poate că toate editurile care publică literatură pentru copii ar putea avea un fond, susținut sau nu de stat – nu știu, zero virgulă cinci la sută din tiraj –, care să ajungă la copiii din diaspora, și să existe o structură care să recepteze acele cărți și să le împartă. Pentru că nimic n-o să te învețe dragostea pentru o limbă mai mult decât o poveste superbă pe care ai citit-o în limba respectivă.”
Dan Mircea Cipariu a amintit că exact acesta a fost sensul donației făcute de MNLR la Madrid, cu ediții ale Muzeului Național al Literaturii Române din București și ale Fundației Naționale pentru Știință și Artă și cu multe cărți pentru copii, iar Violeta Andrei Stoicescu a precizat că, în mediul asociativ, există numeroase biblioteci alcătuite din donații, căutate de copii și de adulți deopotrivă.
Andra Rotaru a încheiat cu o imagine din propriile călătorii: „Multe familii mixte pe care le întâlneam în afară îmi cereau să aduc din țară cărți pentru copiii lor și îmi făceau liste întregi, iar eu mă deplasam cu portbagajul plin de cărți. Mi se pare important că părinții care sunt în afară încă mențin interesul ăsta pentru cei mici. Îmi vorbeau de sentimentul de duioșie care îi cuprinde atunci când trec granița – duioșia față de apartenență, față de rădăcini. De multe ori putem exprima foarte ușor lucruri mari într-o altă limbă, dar în limba proprie, în limba identitară, îți curg lacrimile. Esența nu se pierde.”
Ultimul cuvânt i-a aparținut Violetei Andrei Stoicescu: „Pentru noi, cei care trăim între două limbi și două culturi, literatura devine un mod de a ne regăsi, de a ne exprima apartenența și poate de a descoperi noi dimensiuni ale sensibilității interioare. Varianta cea mai convenabilă și mai posibilă va fi probabil cea online. Este foarte important să-i identificăm pe toți cei care își doresc să participe la asemenea ateliere și să găsim platforma și susținerea necesară. Oricât de mult ne-am adapta în țările de adopție, nu vom uita niciodată care ne sunt rădăcinile, chiar dacă le-am luat cu noi și am zburat cu ele.”
Concluzia practică a venit de la Dan Mircea Cipariu: o selecție mai largă, online, a tinerilor români din Spania care scriu, urmată de o tabără de creație pentru trei-patru dintre cei mai buni – fie în România, fie chiar în Spania. Dacă la Madrid, în conferința „Cartea de identitate”, Mireille Rădoi a spus că o carte este o scrisoare pe care o generație o trimite alteia, la București și la Madrid, pe Zoom, s-a vorbit despre românii din diaspora care vor știi sau nu să scrie răspunsuri la scrisorile din trecut și prezent.
Proiect finanțat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (iulie – octombrie 2026). Organizator: Muzeul Național al Literaturii Române.
