Cea de-a șaptea întâlnire online din cadrul proiectului „Mentorat pentru lectură – Rețeaua profesorilor și liceenilor creativi” a fost un (alt) bun prilej de a fi discutate și analizate au discutat textele scrise de profesoarele invitate în proiect. Observația care a revenit, sub forme diferite, de-a lungul atelierului de scriere creativă a privit felul în care autorul construiește din cuvinte și poveste personaje care anticipează sau nu un final epic.
„Înainte de a vorbi despre cele șase texte care mi-au plăcut, aș vrea să spun o problemă comună. Aproape toate textele explică la final ceea ce cititorul a înțeles deja”, a spus Dan Mircea Cipariu la începutul întâlnirii.
Prima povestire discutată a fost „Nunta”, de Anca Boldea-Pînzariu, scrisă la aproape 2.000 de metri altitudine, pe Vârful Ciucaș. O mireasă știe că bărbatul cu care urmează să se căsătorească este interesat de averea tatălui ei și că plănuiește să fugă în Japonia împreună cu iubita din facultate. Numai că lucrurile nu se petrec deloc după planul mirelui: după toast, acesta se prăbușește, otrăvit cu șampanie.
Dan Mircea Cipariu a remarcat tensiunea instalată încă din prima frază, prin imaginea corsetului care „strivește plămânii”, precum și răsturnarea prin care prădătorul devine victimă. A atras, însă, atenția asupra amestecului timpurilor verbale și asupra unui punct care trebuie limpezit: momentul în care Anca (personajul principal) află despre trădare și raportul dintre această descoperire și alianța construită cu celălalt personaj femini al povestirii.
Florin Iaru a mers către o regulă esențială pentru construirea unui asemenea personaj, tocmai pentru ca autorul să nu divulge înainte de vreme ceea ce urmează:
„Nu trebuie să arăți ce simte personajul. Trebuie doar să arăți ce face și în clipa aia ești acoperită. Nimeni nu mai poate să spună că ai ascuns ceva, că ai povestit doar ce ai văzut. Și atunci e perfect.”
Dincolo de observațiile tehnice, verdictul lui Dan Mircea Cipariu a fost fără echivoc: „Chiar mi-a plăcut teribil. Ai ritm de prozatoare.”
Un borcan cu dulceață de gutui a devenit apoi centrul unei alte povești. În textul Cristinei Issa, Ilinca și Mihai își așteaptă rândul la tribunal, pentru divorț. Lângă Ilinca se așază o femeie în vârstă, care începe să-i povestească propriul divorț, petrecut în 1995. La întrebarea judecătoarei – dacă mai au ceva de împărțit – cei doi foști soți își amintesc de un borcan cu dulceață de gutui, păstrat din prima toamnă a relației lor și pe care scria „pentru mai târziu”.
Borcanul nu se împarte. În schimb, devine începutul unui ritual care supraviețuiește căsniciei: în fiecare toamnă, femeia lasă la ușa fostului soț un borcan nou, iar după câteva zile îl primește gol, însoțit de un bilet. Până într-o toamnă în care răspunsul nu mai vine.
„Mi-a plăcut, e o poveste, un text foarte matur”, a spus Dan Mircea Cipariu, observând că tocmai povestea borcanului susține construcția și proiectează, indirect, o lumină asupra divorțului care se pregătește în prezentul narațiunii.
Florin Iaru a insistat asupra dozării emoției: „Dacă reduci puțin din intensitatea emoției autoarei, în clipa aia povestea crește în altitudine, în emoție.”
De la un borcan cu dulceață, atelierul s-a mutat în Finlanda, într-un peisaj cu zăpadă, câini de sanie și o „vulpe de foc”. „Vulpea de foc”, textul Dianei Alina Ene, a fost apreciat de Dan Mircea Cipariu drept „excelent”. Personajul central, Milla, o tânără ucraineancă ajunsă la muncă sezonieră la o fermă finlandeză, se căsătorește cu fiul proprietarilor. După trei ani și doi copii, căsnicia se răcește. Soțul îi ironizează studiile și îi respinge inclusiv limba maternă.
Povestirea pornește dintr-o întâlnire reală a autoarei cu o ucraineancă stabilită în Finlanda, dar realitatea este doar punctul de plecare. Diana Alina Ene a povestit cum a schimbat ferma, a dezvoltat biografia personajului și a „brodat” în jurul experienței inițiale. Unul dintre pasajele care l-au convins pe Dan Mircea Cipariu a fost cel al câinilor de sanie și al legendei finlandeze a vulpii de foc care aprinde Aurora.
Observația tehnică a mers însă dincolo de textul discutat și s-a transformat într-o recomandare pentru toate participantele:
„Trebuie să fie foarte clar când scrii, trebuie să poți să-ți faci o schemă narativă. Adică cine sunt personajele, ce fac ele pentru tine, în primul rând. Dacă tu știi foarte clar schema, atunci e foarte ușor, pentru că și cititorul își dă seama foarte clar despre ce vorbește și cine vorbește.”
Orice detaliu introdus într-o povestire trebuie, într-un fel sau altul, să lucreze pentru ea. Trimiterea la „pușca lui Cehov”, discutată și în întâlnirile anterioare, a reapărut firesc: dacă un element este introdus în text, el trebuie să aibă o funcție, nu să rămână o simplă digresiune.
În „Karma”, povestirea Marinelei Oprea, cinci prietene se întâlnesc de ziua Iuliei, iar una dintre ele întârzie pentru că asistă la dezvăluirea unei povești conjugale: soțul unei prietene, marinar, are un copil cu o femeie din Thailanda pe care a cunoscut-o la un salon de masaj. Dan Mircea Cipariu a apreciat dialogul, cu „un ritm real de bârfă între prietene” și cu o bună ureche pentru oralitate, dar a observat că replicile devin pe alocuri prea lungi și repetitive, iar lipsa atribuirii lor face dificilă identificarea personajelor.
Florin Iaru a mutat din nou discuția către selecția detaliului. Tacâmurile care sclipesc, cafeaua descrisă insistent, mezelurile și alte elemente ale mesei pot funcționa numai dacă participă la poveste. Altfel, riscă să creeze impresia unei „descrieri de produs”.
Și a formulat una dintre distincțiile importante ale întâlnirii:
„Faptul că așa a fost nu înseamnă că în poveste sau în povestire credem, pentru că totul ține de felul în care este povestit.”
Realitatea nu garantează, așadar, verosimilitatea literară. O întâmplare adevărată trebuie să devină convingătoare în interiorul textului prin selecție, construcție și voce.
În textul Ileanei-Dorica Boltașu, lectura jurnalului unei mame de către fiul ei adolescent a pus față în față două voci radical diferite. Florin Iaru a remarcat forța jurnalului:
„Jurnalul este foarte frumos, foarte bun. Adică e o mare diferență între personajul Ștefan și jurnalul mamei. Jurnalul mamei e foarte sus și este bun. E un personaj care gândește, care are viață, care are îndoieli. Este un personaj pe care-l cred de la un capăt la altul.”
Dan Mircea Cipariu a văzut tocmai în această opoziție una dintre posibilitățile importante ale textului: vocea brutală a adolescentului contrastează cu fragilitatea jurnalului, iar cititorul descoperă odată cu Ștefan o lume a mamei pe care acesta nu o cunoștea.
Problema apare când transformarea adolescentului este explicată și împinsă către morală. „Finalul este moralizator și e din alt film”, a observat Dan Mircea Cipariu. Florin Iaru a mers și mai departe, propunând păstrarea cinismului adolescentului în locul convertirii lui didactice:
„Eu știi cum aș fi terminat-o? Cu băiatul care face mișto de mamă, cu băieții lui: «Bă, ce proastă! Și bătrânii ăștia ce proști sunt, nu știu să trăiască». Adică un pic de cinism nu strică.”
Textul are însă, în opinia lui Dan Mircea Cipariu, „o potențialitate foarte mare”, tocmai datorită celor două planuri și celor două voci care coexistă sub același acoperiș: adolescentul și jurnalul mamei, două lumi paralele aflate, de fapt, în aceeași casă.
Ultima proză discutată, „Nunta”, de Cristina Vasile, pornește de la o situație cu potențial cinematografic: în ziua nunții, mireasa ajunge la Urgență după ce cade pe scări în timpul unei ședințe foto. Pentru Florin Iaru, accidentul în sine nu reprezintă însă centrul povestirii:
„Pe mine mă interesa mediul spitalicesc în care a ajuns și relația pe care o are cu viitorul ei soț, că astea sunt lucrurile mișto din poveste.”
Vocile celor două asistente au fost printre cele mai apreciate elemente ale textului. Prin replicile lor și prin reacția viitorului soț, preocupat mai degrabă de buna desfășurare a petrecerii decât de starea miresei, personajul începe să-și privească altfel propria nuntă. O a doua rochie de mireasă, crem, mai puțin convențională, pe care femeia o dorise cândva, capătă astfel o altă funcție: devine semnul unei alegeri posibile și al unei schimbări petrecute în mintea personajului.
Florin Iaru a asociat procedeul cu povestirea „De ce nu dansați?” de Raymond Carver, unde o experiență aparent periferică schimbă, aproape imperceptibil, perspectiva unui personaj asupra propriei relații. În cazul Cristinei Vasile, schimbarea nu trebuie explicată până la capăt. Este suficient ca ea să existe în gesturi, în tăceri și în imaginea celeilalte rochii.
Scrierea la timpul prezent a adus o altă observație despre ritmul prozei:
„Ce tensiune și ce dinamică are timpul ăsta prezent. Dar nu poți să-l întinzi pe spații lungi, pentru că obosește și cititorul. Obosești și tu ca povestitor.”
În partea dedicată poeziei, Florin Iaru a revenit asupra textului discutat anterior sub titlul „Candela”, rescris între timp. Noua versiune i s-a părut „mult mai interesantă și mai puțin patetică”, iar câteva imagini au fost remarcate pentru forța lor: „În uleiul ei plutește sufletul meu” și umbrele care pâlpâie pe tavan. Dar și aici lecția a fost una a renunțării. După imaginile puternice, imaginile doar „corecte” pot coborî tensiunea poemului.
„Uneori mai puțin este mai bine, pentru că înseamnă mai mult”, a spus Florin Iaru.
Spre final, discuția s-a mutat de la textele profesoarelor către cele pe care acestea urmează să le lucreze împreună cu liceenii. Dan Mircea Cipariu a insistat ca textele trimise la concurs să fie citite și discutate împreună cu elevii, fără ca profesorul să se substituie autorului: modificările se explică, se negociază, iar liceanul poate fi sau nu de acord cu ele.
A apărut și tema inteligenței artificiale. Dan Mircea Cipariu și-a amintit de o experiență anterioară, când liceenilor li se propusese să scrie cronici despre cărți recente ale autorilor români, iar multe dintre textele primite prezentau asemănări evidente și fuseseră realizate cu ajutorul AI.
„Mai bine să scrie ei, chit că scriu un poem, dar să fie al lor”, a spus Dan Mircea Cipariu.
Pentru următorul exercițiu, profesoarele au primit două posibilități: un acrostih sau un poem scris din perspectiva vârstei adolescenței. Nu un poem retrospectiv, în care adultul își împrumută adolescentului experiența de acum, ci unul care să recupereze nesiguranța, exagerarea și absolutul acelei vârste.
Florin Iaru a rezumat cerința în câteva propoziții:
„Un poem nu foarte înțelept, nu care le știe pe toate, care e teribilist, care crede că lumea începe și se termină cu el, care, când iubește, e sfârșitul lumii, așa cum se întâmplă, nu?”
De la mireasa care își pregătește în tăcere răzbunarea la borcanul cu dulceață păstrat după divorț, de la câinii de sanie din Finlanda la jurnalul unei mame descoperit de fiul adolescent, textele întâlnirii au fost foarte diferite. Observațiile celor doi mentori s-au întâlnit însă într-un punct comun: literatura nu are nevoie să spună de două ori același lucru. Uneori este suficient să arăți ce face personajul. Iar cititorul să înțeleagă singur.
Tudor VOICU
Proiectul „MENTORAT PENTRU LECTURĂ – Rețeaua profesorilor și liceenilor creativi / reteauacreativa.ro”, organizat de Asociația OPERA SCRISĂ.RO și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, a început, luni, 14 septembrie 2026, cu prima întâlnire online din programul de formare. Proiectul se desfășoară în perioada 1 septembrie – 30 noiembrie 2026, în București și în județul Constanța, și reunește 10 profesoare de limba și literatura română, care vor lucra cu aproximativ 200 de adolescenți.
Mentorii programului de formare sunt scriitorii Dan Mircea Cipariu și Florin Iaru. Cele zece profesoare din rețeaua creativă sunt, din București, dr. Ileana-Dorica Boltașu (Colegiul Național „Iulia Hasdeu”), dr. Cristina Issa (Colegiul Național „Constantin Brâncoveanu”), dr. Lavinia Dumitrescu (Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”), dr. Anca Boldea-Pînzariu (Colegiul Economic „Costin C. Kirițescu”) și dr. Diana Alina Ene (Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes”), iar din județul Constanța, dr. Daniela-Maria Varvara (Școala Generală „Gheorghe Lazăr”, Corbu), Marinela Oprea (Liceul Teoretic „George Călinescu”, Constanța), Cristina Vasile (Liceul Tehnologic „Lazăr Edeleanu”, Năvodari), Ecaterina Donea (Liceul Tehnologic Cogealac) și Anca Alexandru (Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”).
Proiectul se derulează în parteneriat cu Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București și cu Muzeul de Artă Constanța, unde va avea loc și sesiunea-pilot „Ekphrasis dobrogean”, susținută de Dan Mircea Cipariu, Ana Daniela Sultana și Mihai Zgondoiu. Parteneri media: Radio România Cultural și AgențiadeCarte.ro. Programul complet, textele profesoarelor și, din 9 noiembrie 2026, textele premiate la concursul național pot fi urmărite pe reteauacreativa.ro.
Ediția I cuprinde 8 ateliere de formare a profesoarelor (80 de ore), 30 de ateliere de scriere creativă în licee, 4 lecturi publice – cu Daniela Varvara, Ana Maria Sandu, Vasile Ernu și Cosmin Perța –, un concurs național de creație literară cu premii în valoare totală de 10.000 de lei, jurizat de Cătălina Bălan, Bogdan Ghiu și Andrei Novac, și două Gale: pe 12 noiembrie 2026, în Sala Mare a Muzeului de Artă Constanța, și pe 19 noiembrie 2026, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din București, ambele cu un concert Mike Godoroja & Blue Spirit.
