De la descrierile anatomice timpurii ale lui Ibn al-Haytham, la teoriile dualiste ale lui René Descartes, abordările funcționale propuse de Thomas Willis și perspectiva mecanicistă și reducționistă a lui Nicolas Sténon, ideile despre creier au evoluat treptat de la speculații filosofice la încercări tot mai riguroase de explicare științifică.
Spre deosebire de celelalte organe care, prin disecție, oferă indicii clare despre funcția și starea corpului, creierul rămâne greu de înțeles, deoarece simpla lui examinare nu dezvăluie mecanismele care îl guvernează, afirmă Albert Moukheiber în cartea Neuromania. Adevăr și fals despre creier, recent lansată la Editura Trei în colecția „Psihologia pentru toți”. O lucrare în care psihologul clinician și doctorul în neuroștiințe nu doar expune o istorie a creierului, acest organ încă misterios, ci și parcurge și demitizează de la cele mai vechi, până la cele mai noi teorii de largă răspândire. „În calitate de cercetător în domeniul neuroștiințelor sunt îngrijorat — la fel ca mulți colegi și multe colege de breaslă — de proliferarea discursurilor despre creier, de această neuromanie, întrucât se face cu prețul unor simplificări, aproximări sau chiar neadevăruri.”, afirmă el. Capcana unei simplificării excesive există pentru că vinde și atrage atenția asupra unor produse de marketing. Și hrănește totodată nevoia de certitudine, într-o lume instabilă, sufocată de informații, și nevoia de control în mijlocul unei anxietăți existențiale de fond.
Fericirea, de la creier, la construct social.
Moukheiber susține că, pentru a înțelege cu adevărat fenomenele umane și sociale, este uneori necesar să lărgim perspectiva: să gândim creierul nu ca fiind ceva izolat, ci în legătură cu corpul și contextul său. Fără să reducem toate problemele la individ și la creierul care nu este nivelul explicativ potrivit pentru multe dintre comportamentele noastre individuale și colective sau pentru diferite tulburări și stări emoționale.
Un exemplu grăitor este explicat de acesta prin felul în care este privit conceptul fericirii. Tratat adesea în diferite campanii sociale ca fiind un deficit ce poate fi reglat în funcția unor neurotransmițatori, precum serotonina (molecula fericirii) sau dopamina (cea a plăcerii) și asociat cu diferite suplimente. La care se adaugă presiunea socială, promovată în discursuri facile din social media. „Dezvoltarea personală a transformat fericirea într-o obligație: Fii fericit mereu, oriunde, cu orice preț. Și, desigur, a te simți rău este considerat inadecvat, o recunoaștere a unui eșec, un defect. În acest caz, dacă se întâmplă ceva nefericit, eu sunt de vină, sau cel puțin gândurile mele sunt de vină”, spune psihologul clinician, precizând că dezvoltarea personală și multe astfel de prezentări cu poleială neuroștiințifică propun o viziune reducționistă și uneori chiar falsă despre puterea individului și a creierului său. Această abordare devine, în viziunea sa, extrem de culpabilizantă și anxiogenă. Întrucât pune toată responsabilitatea la nivel individual, într-un complex de informații fragmentate și de produse care promit restaurarea imediată a unui tonus emoțional adecvat.
Numeroasele exemple din psihopatologie, în special sindroamele cu bază culturală, arată însă cât de mult depind manifestările psihice de contextul social. Un exemplu relevant este sindromul resemnării, observat în special la copiii refugiați, care intră într-o stare profundă de retragere și apatie în urma unei presiuni psihologice extreme, fără o cauză neurologică direct identificabilă. Alături de acesta, fenomene precum amok, caracterizat prin episoade violente bruște în anumite regiuni din Asia de Sud-Est, sindromul dhat, asociat cu anxietăți legate de sexualitate în culturile sud-asiatice sau sindromul Paris, întâlnit la unii turiști japonezi confruntați cu diferența dintre așteptări și realitate, ilustrează faptul că tulburările nu pot fi înțelese exclusiv prin mecanisme biologice.
Aceste exemple, la care se adaugă și micro sau macro-stresori ce erodează capacitatea de reglare și adaptare, susțin ideea că funcționarea psihică trebuie privită ca rezultat al unei interacțiuni între mai multe niveluri, de la procesele biologice și psihologice, până la dimensiunea culturală și socială. În același fel în care și creierul este un organ dinamic care funcționează în rețea pe principiul „unul pentru toți“ în care același grup de neuroni îndeplinește o multitudine de roluri în cadrul sistemului cerebral, și „toți pentru unul“, în care mai multe rețele cerebrale distincte pot îndeplini aceeași funcție. „Nu putem realmente să deducem o activitate doar dintr-o activare și, prin urmare, să asociem o funcție cu o arie.”, afirmă doctorul în neuroștiințe, demitizând astfel și credința că doar anumite zone din creier sunt asociate unor funcții.
Biasurile culturale și durerea.
Aceeași logică se regăsește și în modul în care este înțeleasă durerea, proces în care, dincolo de mecanismele fiziologice, intervin biasuri sociale și culturale puternice. În special în cazul femeilor, cercetările citate în Neuromania. Adevăr și fals despre creier arată diferențe semnificative de percepție și tratament. Astfel că, la aceeași evaluare, medicii tind să subestimeze durerile femeilor și amână prescrierea medicamentelor care le-ar putea alina. Aceste diferențe de abordare afectează atât durerile funcționale, cât și durerile asociate cu boli cronice, durerile menstruale sau de naștere, infecțiile urinare sau bolile cardiace: în medie, femeile vor aștepta cu 29% mai mult timp decât bărbații pentru o durere toracică, au o probabilitate cu 25% mai mică să primească analgezice pentru dureri abdominale și sunt de două ori mai susceptibile decât bărbații să li se diagnosticheze o boală psihiatrică atunci când se plâng de dureri cardiace, chiar dacă prezintă aceleași simptome. „Durerile femeilor sunt adesea minimalizate în comparație cu cele ale bărbaților, atât în ceea ce privește durerile funcționale, cât și pe cele de origine somatică. Femeile sunt victimele unui prejudecăți larg răspândite printre medici (…) iar la această credință nefondată se adaugă ideea banalizată că ar fi normal și acceptabil ca femeile să suporte durerea. Ceea ce, să fim clari, nu este normal”.
Această realitate nu spune doar ceva despre felul în care este tratată durerea, ci și despre cât de complexă este, de fapt, percepția ei, dincolo de ceea ce vedem sau credem că știm, iar în „Neuromania. Adevăr și fals despre creier”, Albert Moukheiber duce discuția mai departe. El explorează pe rând cum funcționează percepția durerii în corp și în creier, de ce putem simți durere în absența unei cauze organice sau cum este posibil fenomenul membrului fantomă, dar și cum se leagă toate acestea de funcționarea organelor de simț și de cele nouă simțuri.
Alături de aceste subiecte, cititorii se pot informa din volumul său și despre mecanismele din spatele fake news-ului și ale biasurilor cognitive, în timp ce psihologul clinician extinde analiza și către spațiul social și politic, ridicând întrebări și investigând dacă neuroștiințele pot prezice felul în care votăm, ce rol joacă ele în sistemul juridic, care sunt modalitățile prin care ne formăm opiniile și luăm decizii și dacă, într-adevăr, suntem capabili să ne schimbăm convingerile la nivel profund.
Despre Albert Moukheiber:
Francez de origine libaneză, Albert Moukheiber s-a născut pe 8 octombrie 1982 în Beit Mery (Liban). Este doctor în neuroștiințe, psiholog clinician, cadru didactic și autor.
După o licență în psihologie la Universitatea Americană din Beirut, el își continuă studiile în Franța, unde obține două diplome de master, în psihologie clinică și în neuroștiințe, la universitățile Paris V și Paris VIII și devine doctor în neuroștiințe la Universitatea Paris VI.
După zece ani de activitate la Hôpital Pitié-Salpêtrière, el a cofondat, alături de alți cercetători în neuroștiințe, asociația „Chiasma” care organizează conferințe și ateliere dedicate explicării mecanismelor cerebrale ce stau la baza raționamentelor și a modului în care percepem lumea.
