Puțini traducători români pot fi asociați cu un proiect cultural de anvergura celui coordonat de George Volceanov: a treia ediție completă a operelor lui William Shakespeare în limba română, publicată de Editura Tracus Arte. O ediție care nu doar reîmprospătează limbajul scenic al Bardului de pe Avon, ci reconfigurează felul în care îl citim și îl înțelegem astăzi pe Shakespeare. Mai mult decât atât, George Volceanov este un constructor de punți între lumi literare. Traducerile sale din engleză și maghiară, activitatea didactică și de cercetare conturează imaginea unui intelectual cu viziune. Din portofoliul său de traduceri fac parte autori precum David Lodge, Philip Roth, F. Scott Fitzgerald, John Updike, Anthony Burgess, Margaret Atwood, Truman Capote și Colson Whitehead, dar și Győrffi Kálmán, Rejtő Jenő, Zalán Tibor, Eszterházy Péter, Kovács István, Karácsonyi Zsolt, Sántha Attila, Szöllősi Mátyás.
Cristina Poterășoiu a discutat, în exclusivitate pentru AgentiadeCarte.ro, cu George Volceanov despre această dublă vocație a traducătorului – de mediator cultural și formator –, despre actualitatea operei shakespeariene, contribuția literaturii maghiare la dialogul intercultural și dimensiunea profund creativă a actului de traducere.
Cristina Poterășoiu: -Dragă George, cum a început pasiunea ta pentru traducere?
George Volceanov: -În studenție m-am pregătit intens pentru o carieră de critic literar. Partidul unic m-a vrut profesor de școală generală într-un oraș situat la 135 de kilometri de București. Iar revistele literare mi-au trântit ușa în nas când am încercat să public vreo cronică de carte. Traducerea literară a fost, la început, soluția de avarie prin care am reușit să mențin legătura cu lumea literară, să-mi valorific cunoștințele, solide, zic eu, acumulate în anii de studiu. Ștefan Stoenescu m-a girat ca traducător de maghiară – am debutat la Editura Kriterion, condusă de un mare om de cultură, pe nume Domokos Géza. Mă pot lăuda că primul redactor de carte cu care am colaborat a fost Gabriel Gafița, un foarte bun prozator și traducător, care avea să ajungă secretar de stat la Externe. Pe partea de traduceri din engleză, Leon Levițchi a fost cel care m-a încurajat să traduc poezie și teatru în versuri. În studenție avusesem șansa de a urma mai multe cursuri și seminare dedicate de Levițchi traducerii literare, așa că, la absolvire exista deja apetitul și pentru acest domeniu.
Cristina Poterășoiu: -Îți amintești prima traducere care te-a făcut să spui „da, asta vreau să fac”?
George Volceanov: -Prima traducere pe care am făcut-o pentru că mi-am dorit tare mult s-o fac a fost „Ducesa de Amalfi” de John Webster. Am tradus-o prin 1986 și a fost publicată abia în anul 2004, la Editura Institutul European din Iași. Radu Afrim a vrut s-o monteze prin 2010, dar nu erau bani pentru o superproducție teatrală; apoi, piesa a ajuns pe lista de proiecte a lui Ducu Darie, care, din păcate, ne-a părăsit prematur…
Cristina Poterășoiu: -Ce te-a atras cel mai mult la traducerea literaturii engleze?
George Volceanov: -La literaturile de limbă engleză (britanică, americană, canadiană, australiană) am apreciat cel mai mult umorul, fie că-i vorba de David Lodge, Anthony Burgess, Anne Tyler sau Colson Whitehead.
Cristina Poterășoiu: -Când lucrezi la un text, ce este mai important pentru tine – fidelitatea față de original sau naturalețea limbii române?
George Volceanov: -Cele două aspecte merg mână în mână și, împletite, dau traducerea ideală.
Cristina Poterășoiu: -Traducerea lui Shakespeare este, pentru mulți, o provocare uriașă. Care au fost cele mai mari dificultăți și cum le-ai depășit?
George Volceanov: -Această întrebare mă face să zâmbesc în sinea mea. Când ai simțul versificației, al ritmului, când îți intră și rimele (chestiune de rutină, dar și de înzestrare naturală, uneori și de noroc), jumătate din dificultăți sunt depășite. Mai greu e să traduci vers pe vers, limba română fiind polisilabică. Atunci aplic „amendamentul Levițchi”: la 100 de versuri din engleză poți adăuga în limba română maximum șapte versuri. Shakespeare are foarte multe pasaje obscure, pe care nici marii exegeți nativi nu le-au descifrat în totalitate – tocmai de aceea, pentru traducerea lui Shakespeare am folosit ediții critice de ultimă oră, care servesc (sau încearcă, măcar, să servească) pe tavă sensurile absconse.
Cristina Poterășoiu: -Shakespeare abundă în jocuri de cuvinte, ritmuri și registre foarte diverse. Cum reușești să le transpui într-un mod viu în română?
George Volceanov: -Reușita traducătorului, în acest caz, este, în primul rând, meritul limbii române, o limbă parcă anume croită pentru traducerea literară, cu un lexic uluitor de bogat, cu împrumuturi din nenumărate limbi. O limbă vie, în continuă evoluție, spre deosebire de limba franceză, parcă intrată într-o lungă hibernare.
Cristina Poterășoiu: -Dacă ar fi să alegi o piesă shakespeariană care ți se pare definitorie pentru epoca noastră, care ar fi ea și de ce?
George Volceanov: -Aș alege nu neapărat o piesă de Shakespeare, ci una din epoca lui Will: „Masacrul de la Paris” de Marlowe, oglinda unei societăți divizate, intolerante, precum a noastră; sau „Tamerlan cel Mare”, tot de Marlowe, oglinda demenței paranoice a tiranilor care nu știu decât să distrugă, să facă prăpăd, care-i anticipează pe alde Hitler, Stalin și, mai nou, Putin.
Cristina Poterășoiu: –Traduci din două lumi literare foarte diferite – engleza și maghiara. Ce îți oferă fiecare dintre ele ca traducător și ca cititor?
George Volceanov: -Îmi oferă contactul cu două lumi diferite: una a privilegiaților, a celor care se bucură de imperialismul lingvistic al unei limbi de largă circulație, și alta care, „limbă mică” fiind, îmi amintește de locul și statutul literaturii române. Două lumi cărora am încercat să le acord șanse cât de cât egale în cariera mea, chiar dacă, până la urmă, a prevalat literatura anglofonă.
Cristina Poterășoiu: -Cum crezi că este percepută literatura maghiară în România și ce ar merita descoperit mai mult din ea?
George Volceanov: -Literatura maghiară din România a fost întotdeauna bine-privită/primită, a avut parte de o receptare favorabilă. Există și o explicație a acestui fapt: conviețuirea mai multor etnii, oglindirea acelorași realități socio-politice și economice, bunele relații dintre intelectualii, artiștii, literații români și maghiari au înlesnit acest proces de receptare.
Cristina Poterășoiu: -Cum îți alegi proiectele de traducere?
George Volceanov: -În anii 1980, am tradus, la sugestia lui Leon Levițchi, pe lângă tragedia lui John Webster, și una de Thomas Heywood („Femeia omorâtă cu blândețea”, publicată tot în 2004, tot la Editura Institutul European). Apoi, în 1987, am tradus – că așa am vrut eu! – două romane de aventuri de Rejtő Jenő (P. Howard), „Carantină la Grand Hotel” și „Ciclonul blond” – aveau să apară în 1990 la Editura Univers, în colecția „Enigma”. În rest, multă vreme editurile au fost cele care mi-au dictat sau impus ce anume să traduc. Din fericire, grație excelentei colaborări pe care am avut-o în decursul timpului cu Denisa Comănescu, ulterior și cu Bogdan Alexandru Stănescu și Dan Croitoru, mi s-au oferit spre traducere titluri importante, din opera unor autori precum Gore Vidal, Lawrence Durrell, Philip Roth, David Lodge, Péter Esterházy, F. Scott Fitzgerald, Truman Capote, Margaret Atwood etc., pe care i-am tradus cu plăcere. În paralel cu aceste comenzi, am venit și eu cu propuneri de traduceri, printre ele numărându-se cele două piese inedite recent incluse în canonul shakespearian, „Doi veri de stirpe aleasă” (Polirom, 2002) și „Eduard al III-lea” (Paralela 45, 2003 – din care s-a născut montarea lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul Național din București, cu Ion Caramitru în rolul titular). Ecourile pozitive ale acestor traduceri m-au determinat ca, în 2009, să încep lucrul la retraducerea integralei Shakespeare în limba română. Din acel moment, am pendulat între comenzile primite (Anthony Burgess, Margaret Atwood, Colson Whitehead, Totth Benedek) și traducerile propuse de mine (cu multă literatură maghiară contemporană, publicată mai ales de editura mea „de casă”, Tracus Arte – de casă, pentru că ea a găzduit uriașul proiect Shakespeare și tot ea îmi publică lunga serie de teatru intitulată „Contemporanii lui Shakespeare”). Mă bucur că la bătrânețe am parte de o totală independență în raport cu editurile și îmi cultiv segmentul de literatură preferat (fie el și de nișă, nu mă deranjează retragerea din lumina reflectoarelor și din promovarea mediatică practicată de marile edituri) – este vorba de teatrul Renașterii engleze.
Cristina Poterășoiu: -Dacă ar fi să recomanzi o singură carte tradusă de tine ca pe o carte de suflet, care ar fi aceea și de ce?
George Volceanov: -Aș recomanda cartea încă nepublicată, pe care o am la sertar – astfel, poate o să-i găsim un editor: „Malul blestemat” de P. Howard. Și iată de ce:
Scriitorul evreu ungur Reich Jenő și-a publicat cărțile la adăpostul unui dublu pseudonim: Rejtő Jenő și P. Howard. Se numără printre victimele notabile ale Holocaustului: a murit la 1 ianuarie 1943, secerat de febra tifoidă, într-un batalion de muncă silnică de pe frontul rusesc, la cotul Donului. Fiindcă sfârșitul său nu este asociat în Occident cu lagărele de exterminare naziste, el nu figurează pe listele autorilor post-Holocaust promovați de ideologii americani de la The New York Review of Books și alte publicații care dau tonul în diseminarea unui anumit tip de literatură „evreiască” în lume (v. cărțile lui Kertész István sau Jurnalul lui Mihail Sebastian). „Vina” lui Rejtő este aceea de a-și fi asumat masca unui cosmopolit ce a cultivat literatura polițistă și de aventuri combinată cu un umor sănătos, în genul lui, să zicem, Ilf și Petrov, plasându-și acțiunea (și eroii) scrierilor sale în imperiile colonialiste britanic și francez din epoca interbelică. Deloc preocupat de „problematica evreiască”, mucalitul P. Howard s-a arătat mult mai interesat de valorile umane esențiale – adevărul, dreptatea, loialitatea, tenacitatea, cinstea. Eroii săi sunt, cel mai adesea interlopi sau figuri „căzute” pe un rang social inferior, care, prin faptele lor, demonstrează că marginalii tratați cu dispreț de societate dau adesea dovadă de mai multă omenie, curaj, eroism, onestitate decât ipocriții aflați la putere. Ar putea fi asta, apropo, o lecție de moralitate și conduită civică pentru căpușele cocoțate în vârful politicii românești.
Cristina Poterășoiu: -Cum vezi astăzi statutul traducătorului literar în România?
George Volceanov: -Trist de tot. România nu își permite să plătească traducerea literară la 20-25 de euro/pagina de 1800 sau chiar 1600 de semne (nu 2000, ca la noi) cu spații, ca în Spania, Germania sau Olanda. Deplâng condiția colegilor și prietenilor mei care își câștigă existența exclusiv (Bogdan Perdivară) sau aproape exclusiv (Luana Schidu, Iulia Gorzo) de pe urma traducerilor literare. Mă rog în fiecare zi pentru sănătatea lor, pentru că îi pândește burnout-ul la fiecare pas. Unul dintre motivele pentru care am renunțat la traducerea de proză (roman) și am optat pentru traducerile de teatru este tocmai uzura fizică provocată de statul la calculator ore în șir, de sutele de pagini ce se așteaptă traduse la termen.
Cristina Poterășoiu: -În epoca traducerii automate și a inteligenței artificiale, mai are loc „meșteșugul” traducătorului uman?
George Volceanov: -Nu știu. Cel puțin în domeniul versificației, inteligența artificială nu poate înlocui, deocamdată, abilitățile, harul lui Șerban Foarță, Horia Gârbea sau Alexandru M. Călin, și nici ingeniozitatea Luciei Verona în materie de calambururi.
Cristina Poterășoiu: –Există autori pe care ți-ai dori să-i traduci, dar încă nu s-a ivit ocazia?
George Volceanov: -Deocamdată, nu. La altă vârstă, am rămas cu regretul că nu am fost eu cel care a tradus în limba română „Catch-22” de Joseph Heller, „Brave New World” de Huxley și „On the Road” de Kerouac. Mă consolez cu gândul că, măcar, am avut șansa de a fi redactorul ultimelor două titluri, apărute la Univers în traducerea lui Andrei Bantaș, respectiv Cristina Felea.
Cristina Poterășoiu: -Ce ți-a adus traducerea, de fapt – dincolo de carieră și recunoaștere? Ce ai descoperit despre tine prin acest dialog continuu cu textele altora?
George Volceanov: -Când îți petreci o mare parte din viață cu fundul pe scaun, ca un mic Prometeu înlănțuit, cu ficații ciuguliți zilnic de către editori, descoperi că ești un tip tenace. Traducerea m-a înarmat cu tenacitate, o trăsătură care mi-a fost de folos în cariera didactică și în toate proiectele în care am fost angrenat (lexicografie, coordonare și îngrijire de ediție etc.). Și am descoperit că posed și o mare doză de empatie – fără empatie, fără identificarea cu mintea și sentimentele naratorului sau ale personajelor, traducerea e moartă în fașă.
George Volceanov este un reputat anglist și lexicograf, precum și unul dintre cei mai apreciați traducători români ai momentului, cu peste șaizeci de volume traduse din limbile engleză și maghiară. A inițiat și coordonat proiectul editorial „Un Shakespeare pentru mileniul trei”. A tradus, printre altele, „Hamlet”, „Regele Lear”, „Măsură pentru măsură”, „Richard al II-lea”, „Henric al IV-lea”, „Eduard al III-lea”și „Doi veri de stirpe aleasă”. A publicat trei monografii și zeci de articole dedicate operei și vieții lui Shakespeare. Activitatea de traducător i-a fost încununată de numeroase premii acordate de Uniunea Scriitorilor, British Council, Muzeul Național al Literaturii Române etc. Pentru monografia „Întoarcerea la Marele Will sau reconsiderarea canonului shakespearian” a primit Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române. În anul 2022, a fost distins cu Ordinul de Merit în grad de Cavaler al Republicii Ungare „pentru promovarea și popularizarea literaturii maghiare în România, precum și pentru contribuția la formarea unei noi generații de traducători literari din limba maghiară în limba română”.
Cristina Poterășoiu este redactor și traducător, cu experiență de peste 20 de ani în domeniul editorial. A scris, coordonat și implementat mai multe proiecte câștigătoare în cadrul programului Europa Creativă al Uniunii Europene (2018-2025) și în cadrul programelor AFCN. A scris numeroase articole și recenzii de carte în publicații literare. A scris cărțile pentru copii „Dex și Eli, eroii lui Moș Crăciun” și „Dex și Eli, prietenii licuricilor”, publicate la Editura Ars Libri Junior. Este membră a Asociației Române a Traducătorilor Literari „Artlit” și a Societății de Gestiune pe Drepturi de Autor „OPERA SCRISĂ.RO”. Este Președinte al Asociației Rezonart.
