În lucrarea Le Livre et la civilisation écrite, Henri-Jean Martin analizează problema a ceea ce este denumit în mod obișnuit „nașterea scrisului” (p. 24 și următoarele). Totuși, această formulă poate părea nepotrivită. Fundamental, scrisul desemnează „reprezentarea grafică a unei limbi”; în consecință, însoțit de un epitet, termenul va defini „ansamblul caracteristicilor unui sistem de reprezentare grafică” (de exemplu, scrierea cuneiformă). Dar astăzi discutăm despre posibilitatea unei notații grafice în timpurile preistorice, în timp ce tipologia scrierii (ideografică, alfabetică etc.) este mult mai puțin clară decât își imaginează bunul simț.
La întâlnirea de vineri, 18 iulie 2025, de la Nemesis Art Club Timișoara, începând cu ora 18:00, nu mi-am propus să vorbesc despre istoria scrisului, ci despre scriitura feminină şi despre poezie, mai precis despre noua publicaţie a Editurii Castrum de Thymes, Hierofantul, volum de debut al Aurei Nicoleta Lupşescu.
Dar ce este „hierofantul”? Din punct de vedere etimologic cuvântul provine din greaca veche: ἱερός / hierós, „sacru” și Φαίνω / phaínô, „a descoperi”; este preotul care explică misterele sacrului. În Grecia antică, cuvântul se referea în mod specific la preotul care prezida Misterele Eleusine și îi instruia pe inițiați.
Pe coperta întâi a volumului al cărui titlu este asimilat cu cel al primei poezii vine şi editorul, Daniel Luca, membru USR, cu lămurirea: „În viziunea autoarei, Hierofantul nu este altceva decât Cuvântul, dotat cu o forţă incredibilă, iar poezia e mijlocul cel mai potrivit de exprimare.”
Originalitatea poetei constă în aducerea unei perspective istorice asupra acestei întrebări, articulând „adevăruri pe care tăcerea le-ascunde” căci „Poezia e ritual, e chemare, / Litera ascunde, ritmul dezvăluie, / Focul cunoaşterii arde-n tăcere,/ Sigiliul rupt între lumi ce se năruie”, „Hierofantul zâmbeşte, nu dă dezlegare,/ Căci versul nu spune – te lasă să crezi.” („Hierofantul”, p. 7); dar pomenit şi în antepenultima „În palma ta, cerneala se-adună,/ Hierofantule, templu de vis,/ Din umbrele tale se naşte o lună,/ Din şoapte – un cântec aprins” („Chip din cuvânt”, p. 131) și statutul autorului când „Muzele mai dorm” (p. 43).
O privire rapidă, dar în zilele noastre, o privire rapidă nu poate fi decât virtuală, asupra poeziilor reunite ale Aurei Lupşescu dezvăluie o sensibilitate aparte. În manieră romantică a revărsării de suflet poeta scrie cu multă candoare confesivă – de la trăire la scriere fiind doar un pas. Astfel, decepţiile sau înflăcărările se revarsă în versuri, iar filtrul dintre trăit şi scris este cu mai multe înţelesuri, alinarea suferinţei făcându-se doar prin dragoste: „Am nevoie de iubire/ şi de patimă şi drag/ ca să simt sufletul în mine” (p. 58) sau „Lasă-mi iubite drum deschis spre fericire/, nu închide poarta în urma ta/, eu vreau s-ating cu mâna norii/ şi flori de crin doar îngerii să-mi dea” („Drum spre fericire”, p. 59) ori „Am întâlnit iubirea adevărată/ ce se prelinge prin vene purpurii/, arde mocnit ca lava într-un crater/ şi dă pe-afară doar atunci când vii” („Dicţionar de iubire”, p. 72).
Volumul prezintă o serie de caracteristici semnificative. Ar merita un studiu aprofundat, care poate începe încă din cadrul întâlnirii căci „Ars longa, vita academica bevis”.
Cartea se încheie cu „mărturiile” distinsului domn Nicolae Toma, membru UZPR, care numeşte pe drept cuvânt poeta „îmblânzitoare de emoţii” (coperta a patra) căci cărţile par încă să reziste, în mod ironic, publicării electronice, confruntați cu o situație mult mai sinistră în zorii celui de-al treilea mileniu când din toate părțile, abilitățile sunt ignorate de ignoranță, iar dăruirea este prea adesea ignorată. Sub acoperirea discursului convențional, barbaria se ridică inexorabil, „reîncadrarea” este la ordinea zilei și intră în acțiune stingătoarele. Stingerea este ușoară, în timp ce aprinderea și întreținerea sunt evident mult mai complexe. După cum putem vedea, apărarea culturii, a cărţilor și a bibliotecilor împotriva atacurilor ignoranței, prostiei și grosolănei (ca să nu mai vorbim de lașitate) este o provocare pentru cetățenii de mâine. Contați pe noi: o vom face!
Şi autoarea sper să o facă continuând să scrie poeme de regenerare şi recuperare, militând pentru poezia etic-asumată, chiar dacă uneori se va simţi neînţeleasă ca-n versurile lui Charles Baudelaire din Albatrosul:
„Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.”
Dorina Măgărin
