Pe 11 octombrie 1927, vasul Principessa Mafalda pleca din portul Genova spre Buenos Aires. Din fericire, familia Bergoglio – bunicii regretatului Papa Francisc și tatăl său, Mario – nu au reușit să se îmbarce, deoarece nu izbutiseră să-și valorifice toate bunurile pe care le dețineau în Italia. Și-au schimbat biletul, iar acest fapt avea să le salveze viața, pentru că vasul s-a scufundat.
I s-a spus Titanicul Italiei. „Nu vă puteți imagina de câte ori am mulțumit Providenței”, scria Papa Francisc în autobiografia sa Speră, prima autobiografie publicată vreodată de un Suveran Pontif, scrisă pe parcursul a șase ani, în colaborare cu jurnalistul italian Carlo Musso și apărută în limba română la editura Polirom.
În cele din urmă, au ajuns în Argentina și au fost înregistrați în portul Buenos Aires ca migrantes ultramar, la fel ca alte mii de oameni care fugeau de sărăcie, războaie, discriminare, căutând o viață mai bună.
„Nu e nimic nou aici, e o poveste la fel de valabilă ieri ca și azi”, mai spunea Papa Francisc. De aceea, prima călătorie pe care a simțit nevoia să o facă, în calitate de Suveran Pontif, în afara Vaticanului, a fost la Lampedusa, „un avanpost al speranței și solidarității, dar și al contradicțiilor și tragediei migrației.”
Familia Bergoglio s-a stabilit într-o suburbie a Buenos Airesului, un loc în care conviețuiau familii din multe etnii, dar neatins de ură și discriminare –unde copilul care, mai târziu, va fi numit „Papa săracilor” avea să învețe, mai ales, să-și deschidă inima.
Emanuela Stoleriu a tradus această carte scrisă într-un limbaj simplu, dar fermecător, cu trimiteri blânde către povețele biblice și nu cu îndemnuri dogmatice rigide. Este o carte plină de îngrijorare față de problemele lumii actuale, dar și de speranță, dedicată parcă fiecărui om de pe planetă, indiferent de etnie, pregătire sau religie.
„Acolo a învățat el comunicarea, a învățat că poți să fii diferit și să trăiești împreună în armonie, că nu contează în ce zi de post și ce sărbători ții, atâta timp cât contribui la crearea unei comunități frumoase și armonioase. Acolo a înțeles că suntem cu toții la fel. Și și-a menținut această atitudine, pentru că, după cum știm, inclusiv când a ajuns la Vatican, el pleca noaptea fără să avertizeze gărzile și se ducea să vorbească cu cei fără adăpost, să-i ajute cu bani sau cu o vorbă bună.”, spune traducătoarea.
Micuțul Jorge Mario Bergoglio avea pasiuni, ca toți copiii. Îi plăcea să colecționeze timbre, să citească, dar și să asculte operă la radio, împreună cu frații săi și cu mama, care le povestea libretul. Dar un băiat pe jumătate italian și pe jumătate argentinian, mai ales prin cultură, nu putea să nu adore fotbalul.
Papa dedică pagini importante acestui sport, pe care îl vede cu totul altfel decât ne-am obișnuit noi în ultimul timp. „Jocul te face fericit”, spunea Papa, „fiindcă poți să-ți exprimi libertatea, să concurezi doar de dragul distracției, să fii amator pur și simplu, pentru că poți urmări un vis fără să fii nevoit să fii campion cu orice preț.”
Trăia jocul din plin și, chiar dacă nu era foarte talentat – spunea chiar că avea două picioare stângi – el evolua cu aceeași bucurie alături de copiii dotați. De cele mai multe ori era pus în poartă. Dar intuia de mic că trebuie să renunți uneori la orgoliul tău pentru binele echipei. Și că fotbalul te învață să concurezi corect și să-ți respecți adversarii.
Aflăm din carte și cum Papa și-a descoperit vocația clericală, despre căutările sale, despre studiile de chimie, încurajate de speranța mamei sale, care și-a dorit ca el să devină medic și care s-a supărat când i-a aflat alegerea de a se îndrepta spre biserică. Aflăm despre preoții care i-au fost modele sau despre bolile cumplite pe care le-a înfruntat, rămânând în cele din urmă cu un singur plămân.
Dar, pe acest schelet autobiografic, sunt brodate și reflecții profunde asupra lumii de azi – îngrijorări, dar și îndemnuri blânde de a fi împreună și de a nu uita umanitatea din noi.
„Războaiele pornesc din inima fiecăruia”, spunea el.
De asemenea, critica nepăsarea lumii și lipsa ei de implicare. Îl îngrijorau nedreptatea și inegalitățile. Spunea că un număr mic de oameni concentrează în mâinile lor o avere enormă, în timp ce milioane de semeni ai lor trăiesc la limita sărăciei. Problema mediului era una dintre preocupările lui majore, pe care o lega strâns de cea anterioară – a nedreptății, a inegalității și a intereselor celor puțini, care afectează și ceea ce numea el „casa noastră comună”, planeta noastră.
Dar Papa Francisc recunoștea că el însuși greșea și că era un păcătos. De aceea se spovedea des. Știa că niciun om nu se poate salva singur, nici măcar un Papă.
Adesea era autoironic, spunând bancuri cu el însuși, căci umorul și tangoul îl însoțeau mereu.
Dar era necruțător cu corupții și, în carte, pomenește și câteva scandaluri teribile care au zguduit Biserica Catolică în vremurile recente.
Ne oferă și câteva amănunte interesante din zilele alegerii sale ca Papă, când un cardinal din America Latină i-a șoptit să nu-i uite pe cei săraci. Și așa i-a venit ideea să ia numele Francisc. „Când mi se spune un Papă al săracilor, sper doar să fiu demn de acest titlu”, spunea el.
Papa vorbește în carte și despre tineri, pe care îi consideră „speranța omenirii în mers” și ne îndeamnă să nu îi judecăm. La fel reflectează și asupra inteligenței artificiale, despre care afirma că depinde doar de noi ce întrebuințări îi vom da. Mai spunea că democrația nu este un televot, nici un supermarket.
Iar la finalul autobiografiei sale, Papa Francisc ne îndeamnă să avem speranță.
“Pentru noi, creștinii, viitorul are un nume, iar acest nume este speranță.
Să avem speranță nu înseamnă să fim niște optimiști naivi care ignoră drama răului omenesc. Speranța este virtutea unei inimi care nu se închide în întuneric, nu se oprește la trecut, nu viețuiește în prezent, ci știe să vadă lucid ziua de mâine.” (Papa Francisc)
Anamaria SPĂTARU
FRANCISC (Jorge Mario Bergoglio) s-a născut la Buenos Aires pe 17 decembrie 1936. Fiul unor imigranți italieni, primul dintre cei cinci copii ai familiei care locuia în cartierul popular Flores, a obținut diploma de tehnician chimist, a absolvit filosofia în 1963, a devenit preot în 1969, provincial al iezuiților din Argentina în 1973, episcop auxiliar în 1992, arhiepiscop de Buenos Aires în 1998, a fost creat cardinal în 2001, iar din 13 martie 2013 a fost episcop al Romei și al 266-lea papă al Bisericii Catolice. Pentru 2025, al doisprezecelea an al pontificatului său, a stabilit un nou Jubileu cu deviza „Pelerini ai speranței”. Papa Francisc a încetat din viață pe 21 aprilie 2025.
