În Cunoașterea devine iubire. Teme morale în actualitate (Editura Eikon, 2025), Părintele Georgian Păunoiu așază reflecția creștină în apropierea unor întrebări care ne privesc nemijlocit: cum trăim, cum iubim, cum ne îngrijim unii de alții și ce se întâmplă cu toate aceste lucruri atunci când boala și moartea intră în viața noastră.
Autorul vine spre asemenea întrebări cu experiența catedrei și a slujirii. Cadru didactic al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București și preot spiritual al paraclisului universitar „Sfânta Ecaterina”, Părintele Georgian Păunoiu și-a consacrat cercetarea doctorală ascezei și îndumnezeirii omului în opera Sfântului Isaac Sirul, publicată în volum în 2019. Erudiția îi susține apropierea de cititor, iar întrebările presărate în pagini păstrează ceva din firescul unei conversații.
Cartea are două mișcări care se luminează reciproc. „Ecouri din Sfintele Scripturi” pune în discuție rugăciunea, familia, educația, suferința, prietenia și viața în Biserică. „Chipuri ale sfințeniei” aduce reflecția în vecinătatea unor biografii. Trecerea are o logică umană limpede: după întrebarea despre felul în care ar trebui să trăim, urmează întâlnirea cu cei care au încercat să trăiască astfel. Ideea primește un chip, un nume, o istorie.
Există în această scriere un ritm al revenirii. Părintele Georgian Păunoiu pornește de la Scriptură, ascultă tâlcuirile Părinților, ajunge la o neliniște contemporană și întoarce întrebarea spre cititor. Uneori, densitatea trimiterilor cere răgaz; cartea își găsește lectura potrivită în opriri și reluări. Mai ales în paginile despre suferință această încetinire devine necesară. Cuvintele nu pot fi consumate cu viteza cu care trecem, de obicei, prin rutina impusă de noile media.
„Omul în fața suferinței și a morții” începe prin a recunoaște demnitatea celui care vorbește despre durere. Bolnavul păstrează libertatea propriei mărturii. Înainte de orice explicație, există un om care suferă și a cărui intimitate trebuie respectată.
În acest context apare arhimandritul Emilianos Simonopetritul, numit de apropiați „un al doilea Iov” (p. 96). Mărturia lui schimbă greutatea discursului: cuvintele despre încercare vin dintr-o existență care a cunoscut încercarea. Când este evocată boala ca limbă în care Dumnezeu îi vorbește omului, cititorul întâlnește o imagine puternică și dificilă. Metafora tulbură tocmai fiindcă atinge o experiență pentru care limbajul obișnuit pare insuficient.
Sensul pe care cineva îl descoperă în propria suferință nu poate deveni o explicație impusă durerii altuia. Forța acestor pagini ține de posibilitatea unei înțelegeri lăuntrice, care se caută și se trăiește. A citi mărturia unui om încercat înseamnă și a-i asculta răgazurile, ezitările, drumul.
Moartea este prezentă în volum ca încercare a întregii noastre înțelegeri despre viață. Pagina în care autorul evocă meditația cardinalului Carlo Maria Martini asupra lumii create și a morții (p. 102) lasă să se audă întrebarea omului fragil. În apropierea ei, formulele credinței își redobândesc gravitatea: sunt rostite în fața unei despărțiri reale.
Paginile despre Săptămâna Mare aduc acestei teme o scenă de o mare intensitate: ungerea lui Hristos cu mir. Gestul Mariei poartă presimțirea morții și mărturisirea vieții. Pentru un cititor pasionat, dar parțial avizat, puterea scenei se află în această întâlnire dintre materia fragilă a gestului și promisiunea Învierii. Mirul, trupul, apropierea devin purtătoare de sens. Credința se exprimă aici printr-o prezență iubitoare.
De aceea, partea consacrată sfințeniei continuă firesc reflecția asupra suferinței. Sfinții sunt prezentați în relație cu oamenii și cu timpul lor. În paginile despre Sfinții Trei Ierarhi, cultura, filosofia, retorica și educația intră în slujba credinței și a comunității. Cartea recunoaște în exercițiul intelectual o resursă a slujirii, iar în cuvânt o responsabilitate.
Sfântul Serafim de Sarov este introdus prin formula memorabilă „monahul cu nume de văpaie” (p. 181). În ea se întâlnesc precizia portretului duhovnicesc și sugestia poetică. În schimb, pagina despre Sfântul Siluan insistă asupra mărturiei izvorâte din experiență, din căderi și ridicări, din iubirea pentru Dumnezeu și pentru oameni. Viața dă greutate cuvântului. O asemenea ordine îl interesează și pe scriitor/cititor: fraza convinge prin adevărul existenței care o susține.
Prezența lui Ioan al Crucii lărgește dialogul cărții. Biografia evocată începe sub semnul pierderii tatălui și al sărăciei familiei. Cititorul descoperă astfel omul înainte de a întâlni autoritatea spirituală. Lumina căutată în scrierile sale păstrează memoria unei vieți frământate. Portretele aduc în ansamblul volumului această profunzime: sfințenia se citește și în felul în care o existență trece prin lipsuri, încercări și singurătate.
Cunoașterea devine iubire își împlinește titlul atunci când lectura se transformă în atenție față de celălalt. Să fim mai aproape de omul bolnav, de cel îndoliat, de copilul care așteaptă să fie ascultat. Cartea Părintelui Georgian Păunoiu invită la această probă a cunoașterii. După toate trimiterile și tâlcuirile, putem avea o concluzie despre ce facem cu adevărul citit, când el ne ajută să fim mai aproape de cineva, acolo se naște iubirea.
Tudor VOICU
