Vineri, 05 septembrie 2025, de la ora 18,30, la Muzeul Județean Gorj ”Aloexandru Ștefulescu” din Târgu Jiu a avut loc vernisajul expoziției de pictură și sculptură ”Fețele mitului”, care aduce pe simezele târgujiene artiștii Dorina Cioplea-Văduva, Lucian Dragomir, Ramona Guran și Dragoș Neagoe. Expoziția reunește lucrări de pictură și sculptură ce explorează miturile și interpretările lor contemporane.
Dorina Cioplea-Văduva (Târgu Jiu): Miturile, mitologia, simbolurile au făcut mereu parte din inspirația mea, din lumea mea artistică. Și nu numai. Cred că, de fapt, m-a fascinat întotdeauna capacitatea oamenilor de a crede în ceva și de a-și explica într-un fel sau altul ceea ce nu înțeleg(eau) din lumea înconjurătoare.
De la zei cu personalitate și istorii complexe, până la diferite animale și obiecte care au devenit, de-a lungul mileniilor, simboluri pline de încărcături, istoria lumii este plină de povești. Și mie îmi place să povestesc prin lucrările mele, să apelez la aceste simboluri, uneori să le recreez sau să le pun în alt context. Într-un fel, eu întâi îmi visez lucrările, le văd cu ochiul minții, le las să mă cuprindă, să prindă formă în mine și apoi să își găsească drum spre pânze.
Lucrez la abilitatea de a mă conecta cât mai ușor și rapid la aceste stări creatoare, de a putea întrerupe și apoi relua firul poveștii din exact același loc, fără a strica fluxul cu care o lucrare sau o serie curge.
Lucian Dragomir (Mediaș): Eu creez din foc și metal, acolo unde materia se lasă modelată de energie și voință. Cordonul de sudură nu este doar un procedeu tehnic, ci linia care unește, cicatricea ce povestește nașterea unei forme noi.
Metalele pe care le tai, le torn și le îmbin nu rămân reci – ele prind viață prin gesturi precise, prin căldura transformării, prin urmele lăsate intenționat. Lucrez cu o forță care cere disciplină, dar și libertatea de a lăsa imperfecțiunea să devină expresie.
În fiecare piesă este ascuns un echilibru între masiv și fragil, între soliditatea metalului și curgerea organică a formei. Sculpturile mele nu sunt doar obiecte, ci construcții care păstrează amprenta focului, a timpului și a mâinii mele.
Ramona Guran (București): Demersul meu artistic investighează dimensiunile invizibile ale realității și modul în care acestea pot fi transpuse în limbaj plastic. În centrul cercetării se află Spațiul Mic – universul microscopic al structurilor celulare, al formelor primare și al rețelelor organice. Acestea sunt traduse în compoziții vizuale ce combină desenul, volumul și textura, construind un registru hibrid, la granița dintre reprezentare științifică și expresie poetică.
Lucrările se constituie ca medieri între știință și artă, între observația obiectivă și interpretarea subiectivă. Celula, element recurent, devine metaforă a fragilității, a izolării, dar și a interconectivității. Prin repetarea motivelor și prin variația structurilor grafice, explorez dinamica ordinii și a haosului, raportul dintre organic și geometric, dintre materialitate și efemer.
Intenția este aceea de a genera un spațiu contemplativ, în care privitorul să fie invitat să perceapă detaliul microscopic ca pe un univers în sine, să redescopere relația dintre microcosmos și macrocosmos. În acest sens, practica mea se aliniază preocupărilor contemporane de intersecție între artă, biologie și științe neuronale, dar rămâne fidelă unei poetici a vizualului ce privilegiază subtilitatea, lumina și ritmul interior al formelor.
Dragoș Neagoe (București): Eu sculptez acolo unde frumusețea și degradarea se întâlnesc.
Corpul uman, pe care îl studiez obsesiv în structura lui anatomică, devine în lucrările mele mai mult decât un model al armoniei: devine un teritoriu al tensiunii dintre viață și ruină.
Mă atrag dualitățile – forța și fragilitatea, erosul și suferința, ordinea clasică și dezintegrarea inevitabilă a timpului. În sculpturile mele apar suprafețe impecabile, inspirate de marea tradiție a Renașterii, alături de rupturi, fisuri și goluri – semne ale fragilității noastre existențiale. Această opoziție creează spațiul în care glasul meu artistic se exprimă.
Lucrările mele nu sunt despre frumusețe pură și nici despre distrugere totală; sunt despre momentul precis în care cele două coexistă. În felul acesta, fiecare figură devine o metaforă a omului prins între extaz și durere, între dorința de a se înălța și inevitabila cădere.
Glasul meu sculptural se naște din această căutare: a reda corpul în adevărul lui anatomic, dar și în adevărul lui interior –un corp măcinat de timp, de emoție, de mister.
