(Octavian Mihalcea – „Hipnotice”, Editura Anconeum & Analepsie, București, 2022)
Lumile sunt prin ele însele nişte visuri corodate, arderi răstignite între fiinţă şi nefiinţă. Creaţia are loc în fiece clipă, adâncind misterul perfecţiunii aruncate tot mai departe. Orizonturile se prefac că vin şi pleacă repede ca nişte păsări furibunde. Înălţăm zmee pentru a le prinde, ni se pare că oprim în loc vremea, pe când noi nici nu (mai) facem parte din ea, ca aspect de realitate.
Fecund jocul cu paradisul şi infernul, strecurat în linii directoare mijlocii, abordând tematici „Hipnotice” în noua emulaţie lirică a lui Octavian Mihalcea. Prilej de răscumpărare a mai vechilor motive cognitive care dovedesc în timp rezistenţă.
Drept pentru care aceste (re)trăiri se dovedesc a nu fi deloc facultative, ci mai degrabă imperative, odată survenite convingător în esenţa lor tare. Excepţională intervenţie deasupra surogatelor ce proclamă pretinsa luciditate, în acest expozeu interpretativ în privinţa reflexiei şi refracţiei obişnuite: „Cât a mai rămas din lumină/ își va întinde aproape/ trupul cândva nemărginit//chipurile vin la judecata/ celor ce poartă sub ochi/ primele tăieri//cândva au fost raze înghețate// s-a schimbat rama/ se topesc cheile// cercul rătăcit plutește încet/ peste îngenuncherea din lume” (Se topesc cheile).
Situaţii de largă rezonanţă, justifică algoritmic nevoia de străbatere a necuprinsului existenţial, fluiditatea echilibrului instaurat odată cu rodul scrierii luând forme paroxistice în ecuaţii cărora nu li se cere rezolvare ci numai farmec: „Apa din spatele cuvintelor/ ar întinde sabia/ până la înălțimea/ arborilor fără nume// frământări și tăceri/ puls pe ritmuri tremurătoare// iar după trezire/ zgomotele vor părăsi/ ecranul//amăgirea e presărată/ pe lângă urme” (Fără nume).
Spaţii care nu vor exista niciodată în parametrii obişnuiţi sunt create generos şi se succed cu prisosinţă în poezia lui Octavian Mihalcea. Sunt stabilite ţinte care se pot atinge cu mintea arborată deasupra sufletului liber să tresară: „Au fost dintre/ cele care se mișcă/ sub pielea subțire/ ca linia ochiului verde/ sus unde învinge vertijul//cu toate împrejur/ te rotești undeva/ ești același viu sau nu// speranța spală păcate// vei aplauda curțile viitoare” (Curţile viitoare).
Chemarea subconştientului traversează electric această stare indusă, conclusivă în raport cu realul sărit din standardele sale teoretice, pus pe seama timpului răpit pentru uzanţe ajunse generic in(suficient de)operante: „Pauza dintre mult prea mulți ani/ transferă oscilatoriu/ instalații arhaice/ chiar cu atenuarea/ auzului de ieri//satisfacția palpează norii/ sau jocurile violente/ nimeni nu vrea să fugă/ cei de față repetă universul/ primului ecran încălzit de raze// pulsul arată cum foamea și hrana/ dispar într-o combinație cuceritoare// teatrul tarotul tribul/ hohote argintii ce repară” (Hipnotice).
Modalitatea de expresie nu este una conjuncturală, ci înălţată la nivelul sensului contraofensiv la haos şi dezamăgiri de rutină: „Toate vorbele de sticlă/ plus noile treziri//aura planetei aflate/ într-un regat incandescent/ al fierului curb//s-ar putea nărui zidul/ muzica înfășoară oase// pași frunze gropi/ sufletul ceasului/ care nu va mai crește” (Vorbe de sticlă).
Aflat sub semnul unor viziuni covârşitoare, Octavian Mihalcea nu se va supune nicicând vreunor tipare, cât de strălucite ar fi acestea. El croieşte, ţese, tratează în mod unic accepţiunea sa asupra a ceea ce este făcut să existe. Fiecare poem al său, plasat într-un aflux instaurat ca perpetuu, este o nouă vietate adăugată unui sistem alternativ de valori motrice, respirabile într-un mod aparte ce se cere desluşit.
Mereu deschis noutăţilor, poetul s-a îndreptat de astă dată, în căutarea atitudinilor de succes, către o editură abia apărută (Anconeum & Analepsie), care îşi dovedeşte acurateţea în ce priveşte fondul de concepţie şi imagine. Felicitări!
DANIEL MARIAN
