Fragment din volumul ”Preda. Adevărul ca o pradă”, de Bogdan Răileanu

„Marin contempla de pe băncuţa din curtea bisericii gândul acesta al iubirilor împrăştiate pe faţa Pământului care se învârtea prin spaţiu cu o viteză uriaşă, dar în acelaşi timp cu o delicateţe ce le-ar fi permis oamenilor să îşi ducă iubirile în linişte şi pace. Cu toate astea, oamenii îşi trăiau vieţile ca şi când nu ar fi fost pământeni, ci nişte dumnezei războinici care trăiesc la infinit. El însuşi avea această impresie despre sine că, în ciuda ipohondriei şi a anxietăţilor care se înmulţeau, se comporta ca un zeu războinic şi morocănos. Îi lipsea iubirea.” Bogdan Răileanu s-a născut pe 11 iunie 1980 la Buftea. A absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii din Bucureşti. În 2014 a participat la o serie de cursuri de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri, sub îndrumarea lui Florin Iaru şi Marius Chivu. În 2015 a debutat cu o povestire în revista Iocan. A publicat volumul de povestiri Tot spaţiul dintre gândurile mele (Polirom, 2017), romanele ”Dinţii ascuţiţi ai binelui” (2018) şi ”Teoria apropierii” (2019), precum şi microromanul ”Să nu laşi moartea să te găsească” (Polirom, 2021).

Marin Preda (1922-1980) s-a născut în comuna Siliştea-Gumeşti din Teleorman, în familia lui Tudor Călăraşu şi a Joiţei Preda (al cărei nume îl va purta). A arătat încă de copil dragoste de carte şi, după multe rugăminţi şi stăruinţe, i-a smuls mamei promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la „şcoala de învăţători”. În 1937, a părăsit satul natal pentru a-şi continua studiile la Şcoala Normală din Abrud, apoi la cea din Cristur-Odorhei. În urma Dictatului de la Viena, a fost repartizat la o şcoală similară din Bucureşti, unde a asistat în ianuarie 1941 la rebeliunea legionară şi la reprimarea ei, pe care le va descrie mai târziu în Delirul şi Viaţa ca o pradă. Şi-a găsit un post de corector la ziarul Timpul, unde a debutat în 1942 cu schiţa „Pârlitu’”. A luat parte la câteva şedinţe ale cenaclului Sburătorul, unde nuvela sa „Calul” a produs o vie impresie. Aceasta avea să fie inclusă în volumul său de debut, Întâlnirea din pământuri, apărut în 1948. Primul volum al Moromeţilor, scris între 1949 şi 1955 şi finisat împreună cu poeta Aurora Cornu (care va fi prima lui soţie), i-a adus consacrarea. În 1968 a devenit vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 director al Editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moarte. În 1975 i-a apărut romanul Delirul, iar în 1977 Viaţa ca o pradă, amplu roman autobiografic. Ultima sa carte, Cel mai iubit dintre pământeni (1980), a fost percepută imediat după apariţie ca o critică îndrăzneaţă la adresa regimului comunist şi retrasă din librării după câteva săptămâni. Pe 16 mai în acelaşi an, Preda a fost găsit fără viaţă în camera sa din vila de creaţie a scriitorilor de la Mogoşoaia. Dispariţia lui fulgerătoare a iscat multe controverse, una dintre ipotezele intens vehiculate în epocă fiind cea a crimei politice.

Fragment

Soarele era sus, dar nu mai ardea atât de tare. La un moment dat pe plajă au dat peste un grup de scriitori care beau limonade și discutau și râdeau zgomotos. Cei doi s-au apropiat. Marin își suflecase manșetele pantalonilor și își ținea mâinile în buzunare. Vântul îi umfla cămașa albă și părul. Se simțea zburătăcit. Pe niște cearceafuri stăteau tolăniți bărbați și femei în costume de baie sau în haine lejere de plajă.

• Ce faceți, moșer, l-a luat un amic la întrebări pe Marin.
• O plimbare. S-a produs o confuzie cu camerele la cazare și a trebuit să îmi cer scuze domnișoarei, a mormăit Marin o explicație urmărind-o pe Aurora cum se îndepărtează tăcută de el, dar de data asta privindu-l în ochi ca și când ar fi vrut să-i spună să nu mai dea atâtea explicații.
• Oo, Marin Preda, noua speranță a literaturii române, nu? se auzi vocea unei femei care stătea în costum de baie pe cearceaf. Era o activistă de partid care apărea foarte des la întâlnirile de la Uniunea Scriitorilor. Lui Marin nu îi plăcea când cineva îl ironiza, dar știa că activista era foarte influentă și nu voia să intre într-o ceartă.
• Ce părere ai Marin Preda despre această plajă? Despre acest soare? Crezi că țăranii și muncitorii români au și ei nevoie de o vacanță la plajă sau e un obicei burghez? continuă activista.
• Mi se pare o plajă frumoasă, spuse Marin neînțelegând unde voia să ajungă femeia.
• Da, dar ce te întrebam de fapt era dacă această frumusețe este rezervată doar unora sau ar trebui să fie pentru toți, adică precum colhozurile la fel și foloasele acestei plaje să fie distribuite tuturor, continuă femeia zâmbind cu subînțeles.

Marin înțelese repede unde bătea activista. În Ana Roșculeț prin intermediul unui țăran autorul vorbește negativ despre ideea de colectivizare și ia în râs colhozurile rusești. Iată că această povestire nu doar că îl îndepărtase de cei pe care îi aprecia și care știau că literatura adevărată nu se poate face cu ajutorul ideologiei, dar îl pusese rău și cu activiștii de partid care erau atenți la toate nuanțele unui text. Nimic nu trecea de pieptănul des al comunismului. Toată lumea era atentă la Marin și aștepta un răspuns. El stătea în continuare cu mâinile în buzunar și însăși această postură pe care o avea și oamenii din fața lui care păreau relaxați și fericiți că se află acolo îi dădeau impresia unui tablou burghez, o situație de viață în care sărăcia era brusc scoasă din context în favoarea frumuseții. Iar în fața frumuseții erau egali cu toții și cei bogați și cei săraci.

• Frumusețea va salva lumea, stimată doamnă, răspunse cu răceală Marin căutând ochii Aurorei.
• Asta este o vorbă mare, răspunse activista, e dintr-o povestire de-a dumitale?

Marin râse în sinea lui, dar nu lăsă să se vadă.

• E o idee a lui Dostoievski, spuse cu satisfacție Marin crezând că a prins-o pe picior greșit pe activistă care nu știa cui aparține expresia.
• De bună seamă, îi zâmbi activista de pe cearceaf și se ridică în picioare. Avea un corp osos și deșălat. Era genul acela de corp în care Marin recunoștea uneori răutatea. Ascuțimea oaselor feței și a umerilor spuneau multe despre un om.
• Desigur că ați citit Dostoievski, un scriitor fără lecturi nu e un scriitor, nu?
• Insinuați cumva că aș fi un scriitor fără lecturi? spuse Marin ușor iritat.
• Discutam și noi problematica acestui colț de lume, tovarășe, spuse activista în zeflemea privind spre grupul de pe cearceaf de unde veneau zâmbete cu subînțeles. 

Marin era gata să îi răspundă cu o șarjă când o văzu pe Aurora cu ochii țintă la el cum îi face un semn din mână să renunțe la discuție și în acel moment în fața lui lumile s-au separat brusc, un val de emoție îi acceleră pulsul. Această complicitate din partea Aurorei i se părea seducătoare. Tânăra poetă era de partea lui. Iar el uitase de ce era acolo. Pentru câteva momente rămase cu ochii la ea și îi zâmbi așa cum zâmbește un soldat în fața unei bătălii pe care o va pierde, dar își îmbrățișează soarta și moartea. Dragostea bătea Partidul.