Un veac de nemurire – Duiliu Zamfirescu

iun. 3rd, 2022 | By | Category: Postcard

Dacă-mi amintesc bine, fără să greşesc câtuşi de puţin, „cunoştinţa” mea cu scriitorul Duiliu Zamfirescu s-a petrecut în anii liceeni. Şi ca să respect adevărul, atunci, de fapt, i-am cunoscut unul dintre „personajele” principale ale scrierilor sale. Aţi ghicit, desigur! Nu putea fi altul decât …Tănase Scatiu, eroul literar care a şi dat titlul unuia dintre romanele lui Duiliu Zamfirescu. Parcă-mi amintesc şi acum modul în care l-am „caracterizat” pe acesta într-un extemporal la ora de Română: Personajul principal al romanului cu acelaşi nume, Tănase Scatiu, fostul arendaş al moşiei Ciulniţei aparţinătoare boierului Dinu Murgleţ, dovedindu-şi în acea vreme mitocănia şi bădărănia sa în relaţiile cu ţăranii ce lucrau la câmp, reuşeşte interesat să se căsătorească cu Tincuţa, fiica boierului Murguleţ. Însă căsătoria n-a schimbat cu nimic din comportamentul brutal al Scatiului. Dimpotrivă, acesta s-a acutizat în mojicie şi violenţă faţă de toţi cei din jurul său. Cu „statutul” de ginere al boierului Dinu Murguleţ, fostul arendaş îşi croieşte „deputăţia” în trei legislaturi, fiind întotdeauna de partea puterii, fapt care-i asigură poziţia de „om cu stare” şi mutarea familiei, în capitala de judeţ, luându-l acolo şi pe socrul său, rămas văduv. În preajma sărbătorii Crăciunului găzduieşte pe ministrul de interne venit într-un control inopinat, având grijă, la fel de interesat, să-i ofere acestuia un…  ”zaiafet” în toată regula. Chiar şi aşa, un grup de ţărani de pe moşia Ciulniţei, nemulţimiţi de noul stăpân „satrap”, reuşesc să-i înmâneze ministrului o jalbă, cerându-i acestuia revenirea la moşie a boierului Murguleţ, sechestrat de Scatiu. Printr-o stratagemă, Dinu Murguleţ „evadeză” şi reuşeşte să ajungă la moşie. Atenţionat, Scatiul ajunge şi el la conac, îl leagă pe socrul său, urcându-l forţat în sanie, numai că pe drum sania este oprită de ţăranii furioşi, care nu se sfiesc să-l linşeze pe stăpânul „despot”.

Sfârşitul „caracterizării” a fost unul pe măsura „criticii literare” a noului regim al timpului: Personajul Tănase Scatiu al lui Duiliu Zamfirescu, aidoma personajului Dinu Păturică din romanul „Ciocoii vechi şi noi” al lui Nicolae Filimon, este unul tipic pentru „ciocoimea nouă”, ce o reprezintă arendaşul român, care nu are niciun fel de scrupul în comportament şi acţiune pentru a-şi atinge scopul parvenirii.

Poate că nota maximă primită atunci la „extemporal” sau poate că mai târziu, în 1976, vizionarea filmului „Tănase Scatiu”, ecranizat după romanul omonim al scriitorului Duiliu Zamfirescu, în regia lui Dan Piţa şi interpretarea magistrală a lui Victor Rebengiuc în rolul lui Tănase Scatiu, m-au determinat împreună să mă apropii şi mai mult de opera lui Duiliu Zamfirescu, apreciat a fi „boierul literaturii române”.

Dorinţa mi-a fost lesne de îndeplinit de îndată ce, în 1980, am primit de la editura Nagard, aparţinătoare Fundaţiei europene Drăgan, copia fidelă a „Istoriei literaturii române de la origini până în prezent”, acel „opus magnum” al strălucitului istoric şi critic literar George Călinescu, editat în 1941 de către Fundaţia regală pentru literatură şi artă, pentru a cărei achiziţie, ca bibliofil pasionat, optasem încă din 1979. Am remarcat atunci, în Precuvântare, însemnătatea acestui admirabil gest restitutiv al omului de spirit, Iosif Constantin Drăgan, pentru punerea în valoare şi cunoaşterea în profunzime a culturii româneşti în planul cultural european.

În „Istoria” sa, George Călinescu îl plasează pe Duiliu Zamfirescu în capitolul Literatorul, aparţinător anului 1880, denumit astfel după titlul revistei cu acelaşi nume fondată de Alexandru Macedonski, al cărui prim număr a apărut la 20 ianuarie 1880. Era momentul de „cumpănă” a literaturii române, remarcat de Călinescu, în care „s-au acutizat motivele de inimiciţie între prozeliţii şi detractorii Junimii, aceştia din urmă arătându-se deosebit de înverşunaţi împotriva principiului artă pentru artă al lui Maiorescu”. În ciuda ostracizării vreme îndelungată a „Literatorului”, Macedonski reuşeşte să strângă în jurul acestei reviste numeroşi adepţi ai ideilor sale antijunimiste, susţinătoare şi militante pentru „arta-lux”, pentru „poezia socială”, care să fie „expusă într-o poziţie estetică absolută”. În articolul „Arta versurilor” Macedonski punea mare preţ pe versificaţie şi „pretindea să înlocuiască polemicile maioresciene cu adevărate analize critice, dedicând operei lui Alecsandri pagini foarte judicioase, iar poemei Levante şi Kalavryta a lui Duiliu Zamfirescu îi dedica o interminabilă prezentare.”

De aici încolo, fie şi pentru o cuvenită înţelegere a „momentului literator”, o introspecţie bibliobiografică asupra vieţii şi operei lui Duiliu Zamfirescu este mai mult decât necesară, îndeosebi acum când pe „răbojul” timpului nestatornic, la 3 iunie 2022, se marchează taman un veac de la trecerea scriitorului şi diplomatului român la cele veşnice. În incursiunea propusă, tot „Biblia” călinesciană poate fi considerată un verosimil „punct de plecare” dezvăluitor a poziţiei lui Duiliu Zamfirescu în literatura română, cel care „ a aruncat anatema asupra arendaşilor, stigmatizându-i în figura lui Tănase Scatiu şi va exalta aristrocraţia de baştină, departe de ce s-ar crede, el era fiul unui Tănase Scatiu, însă de treabă.”

Într-adevăr, după cum afirmă şi biografii săi, Duiliu Zamfirescu s-a născut la 30 octombrie 1858 în localitatea Plăineşti (azi Dumbrăveni) din apropierea Râmnicului Sărat, judeţul Vrancea, fiind primul dintre cei şapte copii ai familiei  Lascăr şi Sultana Zamfirescu; tatăl său fiind funcţionar la primăria din Focşani şi arendaş al unor moşii de pe la Râmnic şi Brăila, iar mama sa (n.Mincu) era sora vestitului arhitect Ion Mincu. De adăugat că şi dinspre partea bunicilor era o anumită bunăstare provenită din comerţ.

Copilăria şi-a petrecut-o pe la moşie, dar şi în oraşul „colbos” al Focşanilor, acolo unde a urmat şcoala primară şi gimnaziul, perioadă (1865 – 1873)  de care-şi va aminti mai târziu: „Mi-aduc aminte şi acum / Când alergam cu capul gol / Prin prăfăria de pe drum / Şi când ardeam cărţile scrum / Şi şcoalei dam ocol.” De remarcat este şi faptul surprinzător că în 1867 „a fost iniţiat în loja masonică ieşeană Steaua Dunării, primind în octombrie a aceluiaşi an şi gradul de …  companion.”

Cursurile liceene le urmează la Bucureşti, fiind absolventul, din 1876, al Liceului „Matei Basarab”, după care devine student la Facultatea de drept, iar din anul următor frecventează şi cursurile Facultăţii de litere, când debutează în revista satirică „Ghimpele” cu pamfletul  Domnişoarei Niculescu Aman.

În 1880 îşi ia licenţa în drept cu teza intitulată: „Despre efectele mandatului în privinţa terţelor persoane”, pe baza căreia este numit supleant de ocol la judecătoria Hârşova. Tot atunci, în 1880, publică în Literatorul ampla poemă byroniană Levante şi Kalavryta, excelent primită de Al. Macedonski pentru versificaţia ei impecabilă: „Vino, vis trimis de noapte şi de buza-mi ce s-aprinde, / Dar cu ochii ca seninul, vin, lipeşte-ţi buza ta. / Însă el, smintit de ură, vechi pistol din brâu apucă / Şi ocheşte. Un foc roşu trece viu ca o nălucă / Un corp cade. O, pistolul era vechi, dar era bun! / Kalavryta plânge-n umbră. Grecul râde; e nebun.” Până în 1882 publică intens în Literatorul. Demisionează, în 1881, din postul de procuror la Târgovişte şi după o scurtă avocatură la Focşani, în 1882, se stabileşte la Bucureşti, ca redactor (cu salariu lunar) la ziarul „România liberă” , unde, timp de doi ani, va scrie foiletoane la rubrica Palabras, semnând cu pseudonimul „espagnolesc” Don Padil, prin care va deplânge „neghiobia chestiunilor mari ale ţării”. 

În anul 1883 publică primul său volum „Fără titlu”, reunind mai multe poeme şi nuvele. Este şi anul în care D.Zamfirescu se depărtează de cercul Literatorului şi optează pentru apropierea de cenaclul Junimii, astfel că, în iunie 1884 în Convorbiri literare, i se publică poezia Iarna. După critica nefavorabilă a romanului „În faţa vieţii”, începe de atunci o intensă şi îndelungată corespondenţă cu Titu Maiorescu, care va dura până în 1913. În 1885, după reuşita la concursul de ataşat de legaţie, va lucra timp de trei ani la Ministerul Afacerilor Străine, dar continuă să publice în Convorbiri numeroase nuvele, între care: Noapte bună, Locotenentul Sterie, Spre mare. Anul 1888 îi aduce numirea ca secretar de legaţie la Roma, funcţie pe care o va păstra până în 1906, fiind întreruptă de perioada 1892 – 94, timp în care s-a aflat la legaţiile din Atena şi Bruxelles. Aflat în misiune diplomatică în Italia,  în 1889, inspirat de mediul italic, trimite la Convorbiri nuvela Alessio. În 1890 se căsătoreşte cu Henriette Allievi, „fiica senatorului şi a bancherului Antonio S. Allievi, o figură proieminentă a lumii financiare italiene, cu care va avea trei copii, o fată şi doi băieţi”, după cum menţionează biograful Titi Tudorancea. În 1891, publică în Convorbiri, începând din aprilie, romanul Lume nouă şi lume veche, ce nu va fi pe placul presei socialiste. Remarcat diplomat, primeşte decoraţia Coroana României în grad de Cavaler. Aflat la legaţia de la Atena, în 1892, începe să scrie romanul Viaţa la ţară şi trimite la Convorbiri nuvelele: Către Cleobul, Pe Acropole şi Glycheria. Mai apoi, aflat la Bruxelles, în 1894 editează volumul de poezii „Alte orizonturi”.

Revenit la Roma, în 1895 Duiliu Zamfirescu publică în Convorbiri romanul Viaţa la ţară, pentru care avea să primească aprecieri critice favorabile. Este primul roman din ciclul Comăneştenilor, acea clasă „a câtorva familli boiereşti pământene, care s-au strecurat prin negura fanariotă, păstrându-şi toate virtuţile: iubire de ţărani, de părinţi, gingăşie în dragoste, lealitate în purtări”, după cum apreciază şi G.Călinescu. Al doilea roman, Tănase Scatiu, al ciclului fluviu a început să fie publicat în Convorbiri spre sfârşitul anului 1896. De data asta, acelaşi Călinescu avea să constate: „strecurarea în clasa boierească ruinată a mojicului arendaş, a omului brutal, rău şi incult.” N-avea să fie de mirare că mult mai târziu, în noul regim politic de după al doilea război mondial, personajul negativ, Tănase Scatiu, prezentat în manualele şcolare, s-a potrivit ca o „mănuşă” ideologiei şi propagandei deşănţate a „colectivizării forţate”.

În 1897, după ce publicase anterior volumele Novele romane şi Imnuri păgâne, continuă ciclul cu al treilea roman În război, publicat în octombrie în Convorbiri, în care înfăţişează, potrivit lui Călinescu, „o boierime slăbită din cauza împerecherii cu elemente impure. Urmaşii de acum ai boierimii adevărate sunt frivoli, dezaxaţi. Însă în bătălie vechile lor virtuţi strămoşeşti se reaprind şi un Milescu, un Comăneşteanu cad glorios pe câmpul de luptă”. După aprecierea critică a lui G.Călinescu, „firesc ar fi fost ca seria lui D.Zamfirescu să se încheie; cele trei romane înlănţuindu-se într-o cauzalitate realistă.” Dar Ciclul Comăneştenilor va continua mai târziu cu alte trei romane: Îndreptări (1901), Anna (1906) şi Ceea ce nu se poate (1906), scrise dintr-o perspectivă… idealistă. Per ansamblu, aprecierea călinesciană a Ciclului este una de substanţă: „Totuşi romanele sunt pline de interes, cu aspecte care depăşesc vremea, întotdeauna cu etape de fineţă, răscumpărând naivităţile.”

În răstimp, în 1898, D.Zamfirescu este ales membru corespondent al Academiei şi în această postură, după ce s-a îngrijit şi de tipărirea în versiunea franceză sub titlul Temps de guerre , în 1902 concurează  cu romanul În război la premiul Academiei. Nu peste mult timp va publica în Revista idealistă un amplu studiu despre „Literatura românească şi scriitorii transilvăneni”, în care „aduce acuzaţii grave lui Slavici”. Îmbinând armonios scriitura cu diplomaţia, în august 1906, după revenirea în ţară este avansat în postul de secretar general în Ministerul Afacerilor Străine, iar prestigioasa Editură Alcalay îi va edita romanele: Tănase Scatiu şi Îndreptări. Din nefericire, în noiembrie 1906, se stinge în Italia soţia sa, Henriette.

Nu peste mult imp, în 1908, Academia Română îl primeşte ca membru titular, însă rostirea discursului său de recepţie la Academie, din mai 1909, despre „Poporanismul în literatură”, reluând unele teorii pedante şi neinspirate din Îndreptări, a provocat „reacţii furtunoase”, după cum dezvăluiesc unele surse biografice. Primeşte în schimb o „compensaţie” diplomatică,  devenind din iunie 1909, delegat al României, cu rang de ministru plenipotenţiar, în Comisiunea europeană a Dunării şi în Comisiunea mixtă a Prutului, cu sediul la Galaţi. În acelaşi timp este deosebit de activ în Academie, unde va susţine interesanta comunicare: „Metafizica cuvintelor şi estetica literară”, temă ce aminteşte de perioada Literatorului.

Început din 1898 şi terminat în 1904, romanul epistolar-filozofic intitulat „Lydda”, apreciat ca fiind „primul din literatura română”, este publicat integral în 1911 în volumul Trei novele, alături de Anna şi Ceea ce nu se poate. În acelaşi an criticul Eugen Lovinescu publică în „Convorbiri literare” studiul despre prozatorul Duiliu Zamfirescu, denumindu-l: „Duiliu Zamfirescu, istoriograful epic al urmaşilor vechii boierimi, ce satirizează noile pături orăşeneşti surprinse în momentul dificil al formaţiei lor”.

Scrie şi publică trei piese de teatru ce vor fi jucate pe scena Naţionalului.

În 1914, după inceputul războiului, militează la Academie pentru neutralitatea României în discursul său: „Sufletul războaielor în trecut şi în prezent”. În 1916 refuză preşedenţia Societăţii Scriitorilor Români pe motivul intrării României în război de partea Antantei şi se refugiază la Odessa, de unde va veni la Iaşi şi se va înscrie în Liga poporului. În aprilie 1918, va scoate aici ziarul „Îndreptarea”, iar în octombrie înfiinţează revista „Îndreptatea literară”, care va deveni o tribună a „ideilor estetice, a articolelor de critică, în care măturia este însoţită de judecata valorilor”, după cum va rezuma într-un eseu recent şi Ana-Maria Ciobanu. Ca o binemeritată recunoaştere, spre sfârşitul lui 1918 este ales vicepreşedinte al Academiei Române. În anul următor, 1919, editează volumul de poezii, intitulat „Pe Marea Neagră”, şi acesta bine primit de critică.

Ca însemnat om politic, la începutul lui 1920 este ales senator de Putna, iar în 13 martie devine  pentru trei luni Ministru de Externe în Guvernul generalului Al. Averescu. Nu peste mult timp, în 1921, va trăi marea tragedie  a morţii în duel a fiului său Lascăr, fost locotenent de aviaţie. Aşa cum făcea deseori, se retrage la conacul său de la Vârteşcoiu din Vrancea, ridicat în vremea diplomaţiei de la Roma, acolo unde,  în liniştea patriarhală a locurilor, va aşterne din memorie amintiri  Conacul de la Vârteşcoiu – Vrancea  şi povestiri din îndelungata sa carieră diplomatică, pe care le va edita în prima parte a lui 1922 în volumul „O muză”; titlul amintind de soţia sa, Henriette. Dar, fatidic sau nu, pe 3 iunie 1922, aflat într-o pelegrinare la Mănăstirea Agapia, după cum aminteşte şi G.Ibrăileanu, „într-o noapte de vară, Duiliu Zamfirescu a devenit indiferent pentru totdeauna la toate nimicurile mari şi mici ale lumii acesteia.” Despre această moarte neaşteptată însuşi G.Călinescu avansează ideea „consumului unor ciuperci de sezon, găsite (poate chiar de el? n.n.)  prin împrejurimile mănăstirii.” 

A fost înmormântat întru mare cinste în Cimitirul Sudic din Focşani, împlinindu-se de atunci, iată, un veac de nemurire a celui care, după Călinescu citire: „în fineţea unor analize, în crearea atmosferei mondene, în sobrietate stilistică, în intuiţiile de tehnica romanului, el (Duiliu Zamfirescu n.n.) rămâne în cuprinsul strict al literaturii române un strălucit precursor (s.n.).

Cu o posteritate mereu luminoasă în nume şi renume, aurind frontispiciile mai multor instituţii culturale româneşti, cu o operă mereu reeditată şi poate că şi una curând muzeală, cum s-ar cere, cred că la momentul nemiririi-n veac  al lui Duiliu Zamfirescu se cuvine să-i rostim cu firească „ închinăciune”  fie şi unul dintre celebrele sale citate:

„Natura a făcut două lucruri mari: amorul şi moartea. Omul a făcut un singur lucru: arta. Nicio mângâiere nu e mai trainică decât aceasta, fiindcă orice durere pe calea artei iese din noi pe cale emoţională şi se personalizează atât de mult, încât devine mai sugestivă şi mai puternică decât durerea noastră.” Mihai Caba

     

Număr de vizualizări :203


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro