Înaintaşul „sburător” – Ion Heliade Rădulescu

apr. 28th, 2022 | By | Category: Postcard

„Fără şcoală să nu aştepte nimeni nici părinţi buni, nici fii buni, şi prin urmare nici stat bine organizat şi bine cârmuit şi păstorit.” Ion Heliade Rădulescu

Personalitatea culturală complexă a scriitorului Ion Heliade Rădulescu, aşezată de  către strălucitul istoric şi critic literar George Călinescu în monumentala sa Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent (1138 p), Ed. Fundaţiilor Regale, 1941, la semnificativul capitol ROMANTICII (1827 – 1848), este prezentată printr-o deliberată şi îndelung de bine cumpănită subliniere: „După Dimitrie Cantemir, a doua mare personalitate a literaturii române este fără îndoială Ion Eliade Rădulescu, scriitor cu suflet ardent, creator pretutindeni, desfăşurat deopotrivă în vieaţă şi artă, înzestrat cu mari însuşiri şi cu tot atât de mari cusururi.” De altfel, analitic, meticulos şi intransigent în ceea ce priveşte promovarea criteriului său estetic în Magna sa Istorie, G. Călinescu îi acordă studiului vieţii şi operei lui Eliad Rădulescu nu mai puţin de optsprezece pagini (128 – 146), fiind deosebit de atent la evoluţie şi inovare,   încheindu-l într-o aceeaşi distinctă notă de autoritate critică: „De n´ar fi trebuit să înceapă totul şi să-şi cheltuiască energia în lupta pentru formaţia limbii în învălmăşeala căreia nu putea vedea limpede adevărata cale, Eliade ar fi putut deveni un foarte mare poet.” Rezidă de aici însemnatul rol de înaintaş pe care Ion Eliade Rădulescu l-a jucat la vremea sa, după cum se va vedea, ca poet, scriitor, filolog, gazetar, traducător, om politic, membru fondator şi primul preşedinte al Academiei Române, ctitor al culturii româneşti din Muntenia de dinaintea Revoluţiei paşoptiste.

Poate de aceea, dar şi în contextul spiritului peren al împământenitei tradiţii româneşti se cuvine acum, mai mult ca oricând, să ne oprim rememorator asupra personalităţii iluminate a lui Ion Heliade Rădulescu, tocmai când pe „răbojul” timpului nestatornic se marchează, iată, 220 de ani de la naşterea lui, din 6 ianuarie 1802 şi 150 de ani de la trecerea lui la cele veşnice, din 27 aprilie 1872.

În sprijinul sugeratului omagiu închinat înaltei personalităţi a lui Ion Eliade Rădulescu stau deopotrivă, atât numeroasele note ale biografilor şi exegeţilor săi, cât   mai ales aprecierile critice asupra operei sale, elaborate la timpul lor de către consacraţi critici literari, dintre care vom cita câteva: „cel mai bun poet al Ţării Româneşti” (Mihail Kogălniceanu), „părinte al literaturii române” (B.P.Hasdeu), „… lui Eliad Rădulescu trebuie să i se recunoască o foarte frumoasă limbă literară populară, foarte mult spirit mucalit şi umor…” (N.Iorga), „Eliad nu este un om. Eliad este o epocă” (V.A.Urechia), „Antolida sau omul şi forţele, capodopera întregii lui poezii este un poem miltonian, în care celestul, divinul, extazele sau angelismul sunt convocate împreună cu infernalul, apocalipticul și demonicul, într-o unitate a contrariilor rareori atinsă în lirica română.” (N.Manolescu). Bineînţeles, pe lângă aceste multe şi elocvente „acceptări elogioase”, au existat şi singulare „contestări severe”, exprimate de către contemporanul N.Bălcescu şi mai târziu de Titu Maiorescu şi Al.Rosetti, dar acestea n-aveau cum să clatine„verdictul critic” al lui G.Călinescu, legat de poziţia lui I.Eliade Rădulescu în literatura română.

De aici încolo, nu ne rămâne decât să parcurgem cu înţelegere firul biografiei sale, dezvăluitor al conturării momentelor revelatoare, de formare şi afirmare ale indubitabilelor calităţi, ce-i însoţesc strălucita personalitate  a …înaintaşului „sburător”.

Astfel, la 6 ianuarie 1902, la Târgovişte, în familia înstărită a Eufrosinei (cu origini greceşti) şi a lui Ilie Rădulescu (mic boiernaş, proprietar şi căpitan de poteră) se naşte fiul Ioan Rădulescu. Sub influenţa mamei sale şi după moda timpului, în 1811, ajuns la vremea învăţăturii, începe să înveţe, mai întâi în limba greacă, reuşind să descopere frumuseţea Alexandriei şi apoi, autodidact, va învăţa româneşte, dintr-o lucrare istorică a lui Petru Maior. Între 1813 şi 1815 învaţă la şcoala de la „Sf. Nicolae” din Bucureşti, sub îndrumarea dascălului Naum (probabil, Naum Râmniceanu), iar până în 1818 va învăţa la şcoala grecească de pe lângă Academia Domnească de la Schitu Măgureanu, acolo unde, având deja primele încercări poetice, descoperă versurile poetului grec Atanasie Hristopoulos, pe care le traduce în întregime, semnând cu Eliad şi/sau Eliade.

În perioada 1818 – 1820 se transferă la şcoala românească de ingineri hotarnici de la Colegiul Sf. Sava, deschisă de Gheorghe Lazăr, urmând modelul şcolii de hotărnicie de la Iaşi, înfiinţată în 1813 de către Gh. Asachi. Însuşindu-şi strălucit „ştiinţele filosoficeşti şi matematiceşti” predate în cele trei cicluri ale şcolii, între care: „slovenirea şi ortografia, gramatica, poetica, mitologia şi geografia, retorica şi istoria, geodezia sau ingineria câmpului şi arhitectura, geometrie, trigonometrie şi algebră”, Ion Rădulescu, mai cunoscut sub numele de Heliade, este remarcat de către Gh.Lazăr, întrezărindu-l drept un bun continuator al operei sale cultural- scolastice. Drept urmare, din 1820, „Gh. Lazăr il asociază pe Ion Rădulescu ca profesor-ajutor de aritmetică şi geometrie” , iar din 1822, la numai 20 de ani, acesta îl succede pe Gh.Lazăr la conducerea Colegiului Sfântul Sava, funcţie pe care o va deţine până în 1829.

Tot pe atunci, în 1827, aderă la noua Societate literară a lui Dinicu Golescu, al cărei program conţinea puncte îndrăzneţe privind promovarea ideilor iluministe ale occidentului, o tot mai  largă răspândire a şcolii româneşti în judeţe şi la sate, înfiinţarea unui colegiu la Craiova, a unui teatru naţional, publicarea de gazete în limba română, a operelor autohtone şi traducerilor. Aici I.Eliade Rădulescu îşi va citi traducerile sale din Lamartine, dar şi gramatica sa. Un an mai târziu, în 1828, va tipări la Sibiu Gramatica Românească, o lucrare în care Eliade militează pentru unificarea limbii române literare, definind-o ca fiind: „prima gramatică metodică şi aproape filosofică”.

Anul 1829 îi prilejuieşte lui Heliade o nouă şi însemnată reuşită, aceea de fondator al Curierului românesc, al cărui prim număr a apărut, la 8/20 aprilie, fiind „prima gazetă în limba română din Principate.” Afirmaţia este cât se poate de corectă deoarece Curierul românesc al lui I.Heliade Rădulescu a devansat cu aproape două luni apariţia, la 1 iunie 1829, a gazetei cultural-politică Albina românească, fondată de Gh. Asachi la Iaşi. Având ca deviză „Urăsc tirania şi mi-e frică de anarhie”şi cu unele mici întreruperi, Curierul românesc şi-a continuat apariţia până în 1859, anul Unirii Principatelor.

În 1832 reuşeşte să devină proprietar unic şi director al „Tipografiei lui Eliad”, unde se va tipări Buletinul oficial, creaţiile proprii şi traducerile sale din Lamartine, Voltaire, Byron, Moliere  şi Cervantes, cum şi operele scriitorilor afirmaţi în acea epocă.

Consecvent militant al Societăţii literare, la stăruinţa lui, în 1833, ia fiinţă Societatea Filarmonică, ce trebuia să asigure „cultura limbei românești și înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale și instrumentale în Prințipat și, spre acestea, formarea unui Teatru Național”. Urmare directă a acesteia, cum notează şi biograful T.Tudorancea,  „la 20 ianuarie 1834 se deschide Școala de muzică vocală, de declamație și de literatură, al cărei director şi profesor devine Heliade, contribuind concret la primele reprezentații teatrale în limba română”. După numai şapte luni de şcoală, la 29 august 1834, cursanţii au susţinut primul spectacol cu piesa lui Voltaire „Fanatismul”, tradusă şi regizată de către I.Heliade Rădulescu. Mergând în aceeaşi direcţie, la 1 nov.1835, Heliade scoate şi primul număr al Gazetei Teatrului Naţional, tribună a preocupărilor Şcolii de muzică.

În 1836 găseşte vreme să adune şi să tipărească volumul „Culegeri din scrierile lui I.Eliad de proze şi de poezie”, foarte bine primit în mediul cultural al epocii, În 1840, fiind desconspirat  complotul de răsturnare a domnitorului Al.D.Ghica, scrie şi publică poemul reprobator „Căderea dracilor”, care-i va aduce postul de inspector general al şcolilor,  permiţându-le lui Eliade şi Petrache Poenaru înfiinţarea a nu mai puţin de 4000 de şcoli(!) în toată Ţara Românească, „ale căror programe de învăţământ au folosit alfabetul latin în locul celui chirilic”. Dacă ar fi să ne rezumăm doar la acest fapt de mare „întâietate”, prin care I.Heliade Rădulescu a devansat cu mai mult de două decenii „reforma învăţământului românesc”, adoptată cu înţeleaptă judecată, în 1864, de către Alex. Ioan Cuza, primul Domnitor al Principatelor Unite, ar fi fost, desigur, suficient! Numai că strădaniile „iluminate” ale lui Heliade nu se opresc aici şi, în 1841, publică în gazeta  Foaie pentru minte, inimă şi literatură de la Braşov un amplu articol în care militează pentru „drepturile politice ale claselor sociale active, intelectualitatea în primul rând”, prin care îşi atrage oprobiul marii boierimi. În 1844 demască „Afacerea Trandafiloff”, privind ilegalitatea concesiunii exploatării minelor din Valahia, pe care o combate în poezia „Măceşul şi florile”, tipărită pe foi volante, în 30000 exemplare.

Tot în 1844 Ion Heliade Rădulescu compune şi publică în Curierul românesc din 4 februarie balada „Zburătorul”, un poem de un romantism aparte, care reînvie într-o versificaţie impecabilă mitul Erosului popular. Privind această Baladă, G.Călinescu se exprimă fără echivoc: „Capodopera rămâne Sburătorul.” La fel va face mai târziu şi criticul Şerban Cioculescu care consideră că: „Poetul (Eliade n.n.) a dăruit literaturii noastre o capodoperă: Zburătorul, făurită oarecum demonstrativ ca o posibilă înviere a miturilor populare”.

Într-adevăr, Eliade redă cum nu se poate mai liric zbuciumul şi tulburările lăuntrice ale Floricăi, fata atinsă de fiorul primei iubiri, provocate de către „demonul frumos al Zburătorului”: „Vezi, mamă ce mă doare! şi pieptul mi se bate, / Mulţimi de vineţele pe piept mi se ivesc; / Un foc s´aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, / Îmi ard buzele, mamă, obraji-mi se pălesc!” La fel de bine pastelate sunt şi tablourile din natură: „Încep a luci stele, rând una câte una / Şi focuri în tot satul încep a se vedea; / Târzie astă seară răsare-acum şi luna / Şi cobe, câteodată, tot cade câteo stea.”

Citită şi recitită şi astăzi, după atâta şi atâta vreme, balada „Zburătorul” oferă cititorilor o aceeaşi sensibilitate a lecturii, dar şi o subtilitate de gând … „luceferian”.

Stăpânit mereu de neastâmpărul inovativ, în martie 1846, Heliade lansează un nou proiect: „Început de bibliotecă universală”, propunâd publicarea anuală „a câte 21 de volume din operele marilor filozofi şi scriitori ai lumii”, din păcate, nerealizat. În 1847 traduce din Byron şi scoate volumul „Vocabular de cuvinte străine în limba română”.

Revoluţia de la 1848 îl găseşte pe I.Heliade Rădulescu în comitetul de conducere al Frăţiei, participând alături de N.Bălcescu la redactarea Proclamaţiei de la Islaz, pe care  o va citi cu înflăcărare, la 9/21 iunie 1848, în faţa numeroasei mulţimi a ţăranilor adunaţi la Islaz din jud, Romanaţi, a cărei introducere mobilizatoare, cu siguranţă, a compus-o: „Fraților români, timpul mântuirii noastre a venit; popolul român se deșteaptă la glasul trâmbiței îngerului mântuirii și își cunoaște dreptul său suveran”. Revoluţia reuşeşte să-l  răstoarne pe Vodă Bibescu şi la patru zile de la adunarea populară de la Islaz se instalează „guvernul vremelnicesc”, prezidat de mitropolitul Neofit, în care a fost inclus şi Heliade, ca ministru la „Credinţă”. Din păcate, la 19 iunie, armata, aflată la dispoziţia boierilor reacţionari, a arestat membrii guvernul revoluţionar, dar acţiunea populaţiei bucureştene, având-o în frunte pe Ana Ipătescu, a reuşit să-i elibereze, astfel că, ulterior, cu acordul Porţii otomane, guvernul instalat este înlocuit cu o „locotenenţă domnească”, condusă de I.Eliade, Cr.Tell şi N.Golescu, în care Heliade era recunoscut ca domnitor incontestabil, manifestând o „poziţie moderată” în legislativul acesteia. Neaşteptat, însă, la 13 septembrie 1848 armata otomană intră în Bucureşti şi desfiinţează autoritatea „locotenenţei”. Pentru I.Heliade Rădulescu şi ceilalţi revoluţionari a urmat… exilul, care s-a tot prelungit timp de zece ani, până în 1858, cu sediu stabil la Paris, „în speranţa de a dobândi o statură culturală şi politică de nivel european.” 

La Paris s-a remarcat constant în publicaţiile democratice majore: Le SiécleLe Temps, La SemaineLa Voix du Peuple, La PresseL’Europe et Amerique şi tot aici va edita „Souvenirs et impressions d’un proscrit”, cum şi „Epistole şi acte ale oamenilor mişcării române din 1848”.

În 1859, după Unirea Principatelor, revine definitiv la Bucureşti, unde participă „la aprinderea luminilor Lojii bucureştene Steaua Dunării”, al cărei Mare Maestru a devenit în 1861. Dorind să reintre în viaţa poltică, luptă pentru un post de deputat, pe care îl va obţine abia în 1864, când a fost ales deputat de Muncel. Până atunci publică „Echilibru între antiteze” sau „Spiritul şi materia”, însemnând „prima schiţă românească a unui sistem filozofic”. De asemenea, revenind la istoria naţională, în 1861, publică volumul „Prescurtare de Istoria Românilor sau Dacia şi România”, ce va fi reeditat şi în 1869.

În 1867, ca membru fondator, Ion Heliade Rădulescu devine primul preşedinte al Societăţii Academice Române (Academia Română), demisionând, însă, în noiembrie  1869 pe motivul „respingerii proiectelor sale ortografice”. Între  anii 1868 – 70, republică în 4 volume  „Curs întreg de poezie generală”. 

După doi ani de la pierderea soţiei sale, la 27 aprilie 1872, Ion Heliade Rădulescu se stinge în casa sa din strada Polonă, având parte de funeralii naţionale; la înmormântrea sa din 30 aprilie, în curtea Bisericii Mavrogeni de la Şosea participând mii de oameni, după cum s-a relatat în Trompeta Carpaţilor. Discursurile funerare au fost rostite „cu mare tristeţe dar şi înaltă cinstire” de către Petrache Poenaru, C. Esarcu şi B.P.Hasdeu. Însuşi Mihai Eminescu, după ce îl proslăvise în Epigonii şi Odă la Heliade, compune  îndurerat poezia omagială „La moartea lui Eliade” : „ (…) O, limba lui! Îmi pare c-aud cum ea răsună / În aspra ei mânie, zidind nor după nor, / Din ştearsa, nenţeleasa a istoriei rună / A descifrat al ginţii puternic viitor.”

În semn de adâncă şi nepieritoare recunoştinţă adusă strălucitului înaintaş – sburător al Neamului Românesc, Ion Heliade Rădulescu, în 1881, la nouă ani de la trecerea lui la cele veşnice, a fost inaugurată la Bucureşti impozanta sa statuie, realizată în marmură de către renumitul sculptor italian Ettore Ferrari, fiind amplasată deloc întâmplător vis a vis de Universitate.

În lumina veşnică a posterităţii sale, în Târgoviştea natală funcţionează Liceul „Ion Heliade Rădulescu”, iar în numeroase oraşe din România, între care: Bucureşti, Braşov, Timişoara, Tg.Mureş, Călăraşi, Caracal, Câmpina ş.a., întru cinstire , numele său i-a fost atribuit unei străzi.

Şi astăzi, la 220 de ani de la naştere şi 150 de ani ai veşniciei sale, opera lui Heliade prezintă interesul mereu actual al reeditării, al cercetării şi redescoperirii valenţelor sale pluraliste. Din aceasta se desprinde la fel de viu şi povăţuitor îndemnul lui Heliade: „Scrieţi băieţi, numai scrieţi!”  

Mihai Caba

Număr de vizualizări :436


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro