”Hiroshima, mon amour 2.0 (Atenție, poeme radioactive!)” – Adi G. Secară despre ”Viața în clepsidra cu uraniu”, de Simona Trifu

mart. 16th, 2022 | By | Category: Postcard

Dacă este să apăsăm de la început pe butonul roșu al hermenuticii, lectura poemelor Simonei Trifu te răvășesc/te pot răvăși precum vizionarea unui experiment nuclear. Și nu exagerez (decît poate într-o anumită măsurătoare a radiațiilor… literare), altfel ar fi fost situația în care te-ai fi putut afla chiar în ochiul… furtunii, ca să nu spunem exploziei… de la Hiroshima (din punct de vedere literar-artistic, Hiroshima eclipsează într-un fel orașul Nagasaki; este de ajuns să ne gândim la Eugen Jebeleanu, citat în carte, sau la Marguerite Duras!)… Spunem acestea, printre altele, și pentru că volumul este dedicat supraviețuitorilor de la Hiroshima, „numele” orașului fiind întâlnit de câteva ori în interior.

Cu alte cuvinte, „ciuperca nuclear-lirică” propusă de Simona Trifu te poate marca, dar nu radioactiv negativ, ca să ne exprimăm astfel, ci aduce la „lumină” un caleidoscop de trăiri, sentimente, emoții, ba chiar și premoniții, apropo de nebunia cu războiul care urmează, iată, nebuniei pandemice (dacă vreți, „atipic vis premonitoriu”, după cum se scrie în poemul „Am întârziat la Masa Tăcerii”, p.60): Simona Trifu alege în textul numit „O prea periculoasă libertate. Introducere în atmosferă”, un fel de preambul la minunatele aventuri ale unei noi Alice în memoria unei… explozii, un citat din C.S.Lewis care poate fi deosebit de tulburător: „Supraviețuirea Omului pe acest pământ, mai mult decât cea a propriei națiuni, culturi sau clase, nu are rost dacă nu este obținută prin mijloace onorabile și indulgente. Nimic nu va distruge o specie sau un popor decât hotărârea de a supraviețui cu orice preț.”

De aici se va înțelege mai bine un vers al Simonei Trifu:

„Onoarea noastră se cheamă poezie…”

Revenind la premoniții, iată și finalul cărții, sfârșitul poemului intitulat „Sperjur sub umbra clară”:

„Era cândva pe strada Occidentului iubita mea…

Era cândva acolo geamul meu de veșnic îndrăgostit de orice imago feminin care mi-ar fi șoptit bunăvoință…

Era cândva pe strada Occidentului un aer occidental și un vânt rece de est siberian,

un țar fără țarină, bărbat fără femeie, durere fără preget,

culoare fără îngeri și dragoste cât Ursa Mare,

ca singura formă de existență…” (p.139)

Sau, la pagina 89, într-un fel de dialog stilistic cu Ion Barbu (și al său poem  „După melci”):

„Singur, melcul meu agale/ o porni spre Est încet,/ la Kremlin s-aștepte-n cale/ orologiul grav, discret,// care-și toarce-n somn arcușul,/ mecanism subtil, atavic,/ Timpului-i va lua culcușul/ și-l va invita la praznic// cu Rasputin idol tragic,/ cu Ivan cel Groaznic nun./Răsărit umil și magic,/ orizont încins și bun// cu de-ale speranțe speranței mize/ și cu muze drept momeală./ O katiușa, două tize,/ dorul meu nu-i de tocmeală…” ș.a.m.d., la un moment dat afirmându-se „un genocid ne paște”…

 

În altă ordine de idei, aproape că s-ar putea spune că tot volumul este un fel de Disneyland… pentru toți cei care ar vrea altceva și de la un alt fel de parc… tematic, aici lirico-meditativ, dar îmbiind și, mai ales, la un vitalism foarte bine observat de prefațatorul Octavian Mihalcea, excelentul critic literar, care își intitulează textul „Devorări plasticizant dionisiace”, aluzie nu numai la substanța, materia cu care operează poeta, aproape demiurgică în demersul său (ai impresia uneori că ești la un carnaval cosmopolit! Unde, atenție, nu se ascultă, pentru dans sau nu, doar Mozart, amintit, ci și Wagner, doine sau sarabande!) ci și, probabil, la lucrările grafice ale lui Alex Ivanov (nu este prima lor colaborare, cel puțin volumul „Analepsie”, din 2020, fiind realizat, într-un fel, la patru mâini!), care contribuie la desăvîrșirea cărții, curajoasă din multe puncte de vedere, provocatoare literar, cu siguranță, pentru mulți dintre criticii consacrați.

Apropo de plasticitate și de vizualism, este un apropo în interior la „neorealism italian” (în alte două locuri se face trimitere la Tarkovski, existând și propoziția „ador cinematografia desuetă”, vorba vine!), dar, pentru a fi exacți, nu este un neorealism… clasic, fiind mai degrabă vorba de explozia de culori felliniană, cea din „Ginger și Fred”, „Cetatea femeilor”, parțial și „La Dolce Vita”!

Dacă tot am atins problema dionisiacului, Simona Trifu este o super-vitalistă, cum spuneam, cu același curaj pe care l-a avut Nietzsche, la vremea lui, și dacă este Nietzsche, este apollinic-dionisiac, așadar nu se putea să nu identificăm și omagiul adus și lui Apollo, în această…„măreață epopee/ despre nimic, despre cuvânt și sacru”, de o anumită claritate demnă de imnuri vechi grecești fiind poeme de la paginile 47, 65, 66, zeul Apollo fiind numit la 62, 82 și 121. Iată textul de la 47, „Povestea degetului de la tâmplă” (poem deloc simplu, senin în… neseninătatea lui; de altfel, aproape orice text ar presupune, prin bogăția fiecăruia, din multe puncte de vedere, comentarii pe pagini întregi): „Îmi plac pantofii de ploaie/ și mantia eternă a sorții,/ mă simt mai tânără, distinsă și vioaie,/ când stau netrebnică în fața porții// ‘ncercând să prind o undă de ‘ndoială/ în morganaticul sfârșit damnat,/ când întunericul pășește cu sfială/ și știi că tu urmezi, ești condamnat/ la cele mai adânci neveșnicii/ și lipsa gândurilor care trec în goană./ Sunt singură în pragul unei sihăstrii,/ sunt crizanteme, este toamnă.”

Apropo de damnare, mult dintre poeme te duc cu gândul la Baudelaire, Poe (există un poem „Corbul meu și-o lume noesică”, p.127), Eminescu (citat de câteva ori), la urma urmelor și Dragostea este importantă în această carte, chiar și prin grilă neo-romantică (dar nu numai!), cum se vede la p.61 ș.u., unde dacă nu mă înșel, la un moment dat, este o aluzie la Godzilla, un monstru care apare tot în urma unor experimente nucleare: „Mi-ai dărâmat șevaletul,/ mi-ai cerut să n-am pereche,// să te-aștept pe după vie,/ ba în crâng, ba peste lună,/ ca Luceafărul să’nvie,/ să ne aducă o cunună.// Să ne botezăm în marea/ de cuvânt, de idoli, ploaie…/ Plâng păpușile, pierd valea/ unde-arinii se îndoaie…// E deșert în calea asta,/ alte căi de or să vină/ înspre mine, dor de casta/ trenurilor de pe șină…// Du onorul înspre acolo!/ Nu-i pe nicăieri în jur/ o fântână, un Apollo,/ un cuvânt de fu sperjur// cu mătănii și cu sănii/ pline de zăpada sorții.// Prin Pacific vin dihănii/ să acuze de consorții…”

Există și un histrionism demn, atent la situații posibil comice („Eu Cleopatra, eu paiață/ luminii și adevărului curat”, p.56), metafizico-mistic, cosmic, anti-bovaric (mai jos se declară că ar fi „nedemnă de-un roman”): „Cocorii plâng, eu traversez Olimpul/ și tot curajul îmi devine tern// în nesfârșita tragedie ce se joacă/ ’n imaginarul meu inconștient de zgură./ Aș vrea ca ielele să poată să mă placă,/ Un coupe de foudre de-anvergură// la marginea prăpastiei lui Pluton,/ unde o ghindă-n palmă mi se toarce./ Aștept să-mi ieși în cale, Newton,/ în viața mea, tu vino și-mi întoarce// clepsidra existenței în pustiu,/ transgresiune peste craniul gol./ Un univers ce-i scăpătat, dar viu,/ mă cheamă-ntr-una către-un pol,// acela unde îmi cunosc pedeapsa,/ mă știu nedemnă de-un roman./ Un hău imens își întinde coapsa/ ca să arate arma spre dușman.” (pp.53-54)

Dar nu este chiar așa: un cunoscător ar vedea în cartea de poezie a Simonei Trifu draftul unui roman joycean, Simona Trifu ar putea striga „Molly c’est moi!”

Ludică, poate avea dorința de a primi un Dumnezeu de pluș (p.49), deși Istoria ne învață altceva, chiar cu lecția Hiroshimei: „E Hiroshima-n noi și sunt dezastre…” (p.73), „uraniul Hiroshimei e încă în mine” (p.97)…

Lucidă, Simona Trifu nu se raportează doar la această grozăvie a Istoriei, ci și la Anna Franck, în particular, la Holocaust, în general, apelându-se și la ceva inserții psihanalitice (calitate profesională!), „amprente freudiene” (p.122), „diavoli junghieni” (p.35), subliniindu-se delicat posibilul și subtilul rol politic al Poeziei, fiind atentă și la secarea de doruri, la „sensul vieții frânt” (p.86), remontarea demodării, desele trimiteri și la vânătoare consacrând-o ca discipolă a Zeiței Artemis, dar și a Athenei:

„Trofeu de vânătoare mi-e scrisul…” stă scris la pagina 116, dar este o vânătoare regală, sacră, parte a unui nou mit de întemeiere: a se întoarce acum clepsidra, pentru a regăsi, reînvăța cum se pot căuta Frumusețea și Armonia:

„Apollo nu vne, Apollo ești tu,

Apollo e-n fiecare celulă din mine,

Apollo e-n cântecul necântat de care ne temem,

în stropii cu care ne hrănim deznădejdea

și ne bucurăm că încă-i simțim.

Cutezanța noastră va fi răsplătită,

căci Dumnezeu aruncă timone din cer,

furtuni nu mai sunt, iar trunchi de copaci se vor naște,

spre a ne răsplăti îndrăzneala.” (p.121 – poemul „Femeia de dincolo de mine”)

Provocând Zeii, Simona Trifu ne aduce aminte că Frumusețea și Catharsisul sunt ale condiției umane, tragice în esență…

 

Adi G. Secară

 

Număr de vizualizări :236


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro