Editura Polirom vă prezintă un fragment din ”Borgo Sud” de Donatella Di Pietrantonio, roman nominalizat la Premiul Strega 2021, apărut de curând în colecţia Biblioteca Polirom, seria Actual, traducere din limba italiană și note de Mihaela Găneţ. Donatella Di Pietrantonio (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011 cu romanul ”Mia madre è un fiume”, urmat în 2013 de ”Bella mia”, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Reeditat în 2018, romanul a fost distins în 2020 cu Premiul Città di Penne-Mosca. În 2017 Donatella Di Pietrantonio a publicat un nou roman, ”Cea care se întoarce” (Polirom, 2020), recompensat cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, care a fost adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia.
Adriana e ca vântul, intră pe neaşteptate în viaţa surorii sale mai mari, iar intrarea ei are de fiecare dată forţa unei revelaţii. Când erau mici, cele două erau răzvrătite şi unite. Adulte, trăiesc departe una de alta, dar ambele duc povara unei grele moşteniri: cea a cuvintelor nerostite şi a lipsei de afecţiune şi atenţie. Fiecare trăieşte în felul ei o poveste de dragoste absolută, însă zdruncinată şi, în final, nimicită ireparabil. Numai că uneori durerea trăită deplin, până la ultima picătură, ne poate ajuta să pătrundem în cele mai ascunse unghere ale sufletului. Astfel ne putem construi propriul scut de apărare în faţa sentimentelor, prin acceptarea lor şi ocrotirea legăturilor intime pe care ne-am construit devenirea. Asta pare să ne transmită Donatella Di Pietrantonio, cu înţelepciunea şi naturaleţea marilor scriitori. Ea ne oferă un buchet multicolor de emoţii rostite în şoaptă, care ne va stărui multă vreme în memorie. Romanul Borgo Sud, unde autoarea merge pe firul poveştii începute în Cea care se întoarce, a fost nominalizat la Premiul Strega (2021), cel mai prestigios premiu literar din Italia.
„Cititorii romanului Cea care se întoarce al Donatellei Di Pietrantonio se vor bucura să o regăsească pe Adriana, sora mai mică, «o floare neaşteptată, crescută pe o mână de pământ, pe-o stâncă»… Celor care încep călătoria cu acest roman nou şi complet autonom le vor rămâne în minte cele două femei pline de dezamăgiri şi speranţe noi, care au întipărite în fiinţa lor ura şi dragostea pentru satul din Abruzzo ce le-a crescut sălbatic şi le-a făcut să plece departe: una să studieze, să profite de şansa unei schimbări în viaţă, iar cealaltă să plece pur şi simplu, să trăiască, să evadeze, să iubească.” (Il Foglio)
„A şti că viaţa implică o atrocitate iremediabilă nu înseamnă a ceda în faţa acelei atrocităţi. Este lecţia oferită de marea literatură italiană a secolului XX, de la Elsa Morante la Primo Levi. Borgo Sud reflectă pe deplin această tragică efemeritate.” (la Repubblica)
„Cu stilul ei concis, Di Pietrantonio se numără printre autorii care nu se tem să privească durerea în faţă, să o atingă, să o arate aşa cum este… Poate de aceea paginile ei pătrund în conştiinţa cititorului mai întâi ca nişte spini înfipţi în piept şi apoi ca semne ale unei posibile mântuiri.” (il Fatto Quotidiano)
Fragment
Când am coborât eu din autobuz, soră‑mea probabil că ajunsese de puțin timp. Cu siguranță dormise în Borgo Sud. Pe măsură ce mă apropiam, am auzit niște strigăte tot mai puternice, apoi am început să înțeleg ocările și înjurăturile și cuvântul „rușine“ repetat de ambele voci. Alergam spre scuarul din fața blocului fără să‑mi pese de puținii oameni de pe stradă, care mă priveau uimiți că fugeam pe căldura aia. Inima îmi bătea să‑mi spargă pieptul și „rușinea“ pe care o urlau în casă mă cuprinsese și pe mine. Când am urcat scările, nu s‑au mai auzit doar strigăte, ci și alte zgomote. Am văzut de unde veneau imediat ce am intrat: palme, îmbrânceli, smucituri, un corp care cădea sau se lovea de pereți, masa mutată din loc, scaunele răsturnate cu picioarele în sus. Rufele care fuseseră adunate și lăsate împăturite pe scaun zăceau împrăştiate pe jos, iar pe una se vedeau niște urme negre de pantof. Mama o bătea pe Adriana și asta puteam să înțeleg, dar și Adriana o bătea pe mama. A mușcat‑o de braț în fața mea și tot în fața mea a plesnit‑o cu toată puterea peste obraz. Mi‑au trebuit câteva clipe ca să înțeleg că tot ce văd e adevărat. Apoi am închis ușa și m‑am aruncat în mijlocul acelei revărsări de furie, urlând și eu „Gata, încetați, dă‑i drumul!“. Eram asaltată de labele şi ghearele unor animale care continuau să se lupte din inerție. S‑au oprit brusc. Asupra mea s‑a revărsat doar respirația lor necontrolată, caldă și precipitată.
Când și‑a venit un pic în fire, mama a zis:
— Nu‑i spune nimic lu’ taică‑tu când vine acasă.
S‑a tras un pas într‑o parte ca să o înfrunte pe Adriana. Și‑a scos un sân din decolteul rochiei ei de fiecare zi. Nu văzusem niciodată acea parte atât de intimă a ei, albă și ofilită de foamea celor șase copii. Și l‑a prins între degetul arătător și cel mijlociu, ca atunci când îl oferea unui sugar, strangandu‑le în jurul sfârcului roșu‑violaceu.
— Blestemată să fii pentru totdeauna, nenorocito! Ai dat în mine! Eu ți‑am dăruit sângele și laptele meu, eu te blestem.
Și‑a vârât sânul înapoi în rochie, apoi a ridicat un scaun, a adunat prosoapele de bucătărie și a dispărut în dormitor. Adriana a rămas nemișcată, epuizată, cu părul lipit de față și mai palidă ca niciodată. O priveam cu un amestec inextricabil de milă și teroare.
Nu știu cu certitudine care dintre ele a început. Sora mea s‑a jurat că nu ea, că mai întâi a încasat, ca de obicei, jignirile – hoaţo, curvo – și primele palme. Mi‑a povestit asta mai târziu, când eram în pat. În seara aia doar tata a mâncat, fiecare dintre noi și‑a inventat o scuză: care durere de cap, care durere de burtă.
— Când s‑a apucat să‑mi spună că am dezonorat familia, am văzut negru în fața ochilor și am început să dau și eu. Ce fel de familie suntem noi? a întrebat Adriana.
Nu am știut ce să‑i răspund.
Îmi era frică de acel blestem. Am încercat să mă liniștesc, sunt doar superstiții de demult, gândire magică și ignoranță, dar îmi era teamă pentru ea.
Și‑a reluat viața de la Pescara – parțial la mine și parțial în Borgo Sud –, muncind pe unde apuca. Vedeam umbra acelui blestem planând peste ea și sunt sigură că și ea îi simțea greutatea.
După o vreme am abordat‑o pe mama în absența Adrianei.
— Trebuie s‑o dezlegi de blestem. Adriana e fiica ta. A ridicat din umeri cu stilul acela al ei de a minimaliza orice subiect.
— Nu știu să dezleg, a zis ea. Dacă soră‑ta nu se schimbă, o s‑o sfârșească rău.
