„…poporul român nu poate năbuşi o speranţă ce încolţeşte în el, de câte ori îşi aruncă ochii spre toate acele părţi unde răsună graiul românesc, anume că din păturile adânci ale unui viitor oricât de îndepărtat va răsări odată frumosul arbore al unirii tuturor românilor.” A.D. XENOPOL
La 23 martie 1847 s-a născut la Iaşi Alexandru D. Xenopol, cel care va deveni o ilustră personalitate a culturii româneşti pe baza multiplelor şi recunoscutelor sale preocupări intelectuale de: istoric, filozof al istoriei, economist, pedagog, jurist şi scriitor român. Fiind autorul primei mari sinteze istorice a Neamului Românesc, elaborată în perioada anilor 1888 – 1893 şi tipărită la Iaşi în şase volume, însumând peste patru mii de pagini, în care, după îndelungate cercetări, a reuşit să făcă o amplă trecere în revistă, analitică şi strălucit documentată, a mersului istoric al românilor din cele mai vechi timpuri şi până la împlinirea Unirii de la 1859, istoriografia românească, cu discernământ indubitabil, îl consideră pe Alexandru D. Xenopol un adevărat corifeu al Istoriei Neamului Românesc.
Se împlinesc, iată, de atunci 175 de ani, deosebit prilej pentru împământenita tradiţie românească, în general, şi al celei ieşene, în special, de a rememora momentele de glorioasă împlinire ale trecutului, cât şi de a aduce un înalt omagiu personalităţilor care au pus o însemnată contribuţie de „cuget şi acţiune” la temelia acestora, fapt ce se constituie într-un bun şi luminos exemplu de urmat pentru viitorime.
Aşadar, urmând cursul firesc al acestei nedezminţite tradiţii româneşti, să-i aducem cinstirea cuvenită deosebitei personalităţi a lui Alexandru D.Xenopol, cu atât mai mult cu cât acesta, prin elaborarea valoroasei sale opere de teorie şi filozofie a istoriei românilor, a primit şi o largă recunoaştere de talie europeană şi universală, valabilă şi în prezent, urmărindu-i cu multă luare aminte firul biografic al vieţii şi fructuaselor sale preocupări.
Astfel, chiar dacă unii dintre biografii săi afirmă dezinvolt că A.D. Xenopol s-a născut la 24 martie 1847(!), clarificarea datei naşterii şi a originii sale este dată chiar de către el, în scrierea de mai târziu: Istoria ideilor mele: „ Sunt născut la 23 martie 1847 în Iaşi, mahalaua Păcurari, în nişte case de zestre ale mamei mele, Maria (n.Vasiliu), de origine greco-română. Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea dintr-o veche familie anglo-saxonă, după tată Brunswick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinereţe, în urma unei dureri sufleteşti, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galaţi. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl generalului Carol Schelety, care-I dădu numele de Dimitrie şi-i schimbă tot odată şi familia, din Brunswick în Xenopol (fiul străinului).”
Alexandru este primul dintre cei şase copii ai familiei Maria şi Dimitrie Xenopol, stabilită la Iaşi, fiind urmat de alţi doi fraţi şi trei surori. Primele învăţături la primeşte la pensionul tatălului său, unde se preda în limba franceză, iar din 1856 devine elevul Şcolii Vasiliene de la Trei Ierarhi. Studiile liceale le face la Academia Mihăileană, luându-şi bacalureatul în anul 1867. Pleacă la studii în Germania, unde, după câştigarea concursului pentru cel mai bun discurs festiv al unui student la mormântul lui Ştefan cel Mare, adjudecat de către V.Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi şi V.Pogor, primeşte bursa de studii a Junimii, iar în 1871 obţine cu magna cum laude, atât doctoratul în drept al Universităţii din Berlin, cât şi doctoratul în filosofie al Universităţii din Giessen; ambele lucrări de licenţă fiind apreciate de către mari şi renumiţi profesori germani, adepţi ai modelelor de drept, filosofie şi istorie existente în epocă.
Cu cele două strălucite licenţe „la purtător”, în 1872, A.D.Xenopol revine la Iaşi, unde, pe de o parte, primeşte postul de prim-procuror al Tribunalului Iaşi, iar, pe de altă parte, este atras în Societatea Junimii, al cărui bursier a fost, de către mentorul acesteia, Titu Maiorescu, care-l remarcase încă din vremea studenţiei şi astfel calea „Convorbirilor literare” îi era deschisă pentru publicarea viitoarelor sale lucrări istorice. Nu întâmplător, secretarul perpetuu al Junimii, Iacob Negruzzi, avea să-l prezinte pe Xenopol ca fiind: „cel mai iubit şi mai alintat copil al Junimii.” Tot Titu Maiorescu, înainte de a părăsi oraşul Junimii sale, în 1874, îi sugerează lui Xenopol să abordeze şi o carieră universitară pe măsura excepţionalei sale pregătiri. Acesta, nu numai că-i urmează sfatul, dar, în 1878, la numai 31 de ani, etalându-şi până atunci elocinţa expunerilor sale, „accede prin concurs la şefia Catedrei de istorie a românilor a Universităţii ieşene”. După cinci ani de „paralelism” între calităţile de magistrat şi universitar, în 1883, A.D. Xenopol decide să se dedice întru totul celei din urmă, devenind, ca profesor, cercetător şi editor, un magistru de renume al Universităţii de la Iaşi.
Continuându-şi cu o aceeaşi forţă ştiinţifică dovedită „prin analize istorice, cu valoare incontestabilă, publicate în revista Convorbiri literare, între care: Teoria lui Roesler. Studiu asupra stăruinţei românilor din Dacia Traiană (1884), dar şi în reviste străine, între care: O enigmă istorică. Românii în Evul Mediu (Paris, 1885)”, A.D. Xenopol va obţine, în anul 1891, „tot prin concurs, şi Catedra de istorie universală”, dovedind cu prisosinţă capabilitatea susţinerii unor multiple şi strălucite cariere intelectuale.
Era perioada efervescentă în care, „după 16 ani de documentare şi 10 ani de redactare ale celor aproape 4000 de pagini”, A.D, Xenopol îşi definitiva elaborarea operei sale fundamentale: „Istoria românilor din Dacia Traiană”, în 6 volume, al cărei prim volum de 623 de pagini, subintitulat: „Istoria Veche. Din vremurile cele mai vechi până la întemeierea ţărilor române ( cu patru hărţi)” a apărut în 1888, al doilea: „Istoria Medie. Partea I”, (590 p.), în 1889, al treilea: „Istoria Medie. Partea II” (680 p.), în 1890, al patrulea: „Istoria Modernă. Partea I” (663 p.), în 1891, al cincilea: „Istoria Modernă. Partea II” (770 p.), în 1892), iar al şaselea şi ultimul: „Istoria Contimpurană. De la restabilirea domnilor pământeni până la îndoita alegere a lui Alexandru Cuza” (666 p.), în 1893; toate acestea fiind tipărite la Tipo-Litografia H.Goldner de la Iaşi.
Să remarcăm faptul că această valoroasă operă de sinteză a istoriei românilor elaborată de A.D.Xenopol a fost tradusă în franceză sub titlul: „Histoire des Roumains de la Dacie Trajane depuis les origines jusqu´a l´Union des Principautes en 1859”, „apărută în două volume, cuprinzând 1132 de pagini, la Paris, în 1896, cu o prefaţă a renumitului Alfred Rambaud”, cel care va coordona mai târziu şi elaborarea grandioasei lucrări în 14 volume: „Istoria generală din secolul IV până în zilele noastre”, cea mai mare parte aparţinând lui Xenopol. În felul acesta, A.D.Xenopol, pe lângă recunoaşterea românească de a fi ales, în 1896, membru titular al Academiei Române, primeşte şi o largă recunoaştere europeană ca istoric, devenind în scurt timp membru de onoare ale unor înalte foruri istorice şi societăţi academice de la Bruxelles, Cernăuţi şi Paris, „care i-au acordat adeseori premii de excelenţă, pe baza unui dialog fertil cu istorici ai Europei”.
Urmare firească a meritelor sale incontestabile, între 1898 şi 1901, A.D.Xenopol devine rectorul Universităţii ieşene, întărindu-i şi mai mult prestigiul acesteia.
Numeroşii exegeţi ai monumentalei sale opere conchid la unison caracterul unitar al acesteia, chiar dacă în ea se disting mai multe „teorii” originale, de sine stătătoare, cum ar fi: Teoria scrierilor istorice, potrivit căreia „faptele istorice decurg unele din altele, într-o înlănţuire cauzală, raportate la spaţiu şi sucesiunea lor, raportată la timp”. În acest sens, A.D.Xenopol a dezvoltat şi a insistat „asupra perioadei în care a apărut ideea unităţii naţionale în conştiinţa poporului român”. O alta este filosofia istoriei, făcută cunoscută prin lucrarea definitorie, „Les principes fundamentaux de l´istoire”, publicată la Paris, în 1899, respectiv, „Principiile fundamentale ale istoriei”, publicată la Iaşi, în 1900, care l-a consacrat definitiv în cercurile filozofice europene, „unde erau în curs acute dezbateri ale problematicilor de filosofie a istoriei”.
La toate aceste „teorii xenopoliene” mai pot fi adăugate numeroase scrieri cu caracter polemic şi documentar, dintre care pot fi amintite: „Etudes historique sur le peuple romain”, Iaşi, 1887, „Românii şi Austro-Ungaria”, Iaşi, 1914, cum şi „luări de poziţie la reuniuni istorico-ştiinţifice naţionale sau internaţionale”.
În fine, lucrări cu tematică diversă, ce abordează documentat viaţa domnitorilor: Ştefan cel Mare (1871), Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (1886), Scarlat Calimachi (1897), Alexandru Ioan Cuza (1903), dar şi Studii economice (1879), Istoria partidelor politice în România (1910) ş.a.
Pe lângă omniprezenta rigoare ştiinţifică a strălucitei sale opere, Xenopol este în acelaşi timp şi un exigent învederat al redactării acesteia, „învăluind adevărul şi într-o haină frumoasă (…), fiindcă omului de ştiinţă nu-i este (sau n-ar trebui să-i fie) indiferent veşmântul sub care se înfăţişează adevărul”, după cum precizează în Prefaţa ediţiei 1888. Remarcându-se de-a lungul prodigioasei sale cariere universitare şi ca un renumit pedagog, foarte îndrăgit şi apreciat de către studenţii săi, Xenopol nu se sfieşte să adreseze învăţătorilor şi profesorilor sfaturi înţelepte asupra modului în care ar trebui să fie predată istoria în şcoală, pe care le şi sintetizează convingător: „Prin urmare profesorul va căuta înainte de toate ca materia predată să fie înţeleasă de copil şi se va feri ca de o ciumă de învăţarea ei pe de rost.” Şi câtă admiraţie incubă această recomandare!
Într-adevăr, pentru studentul Nicolae Iorga a fost o şansă unică să-l întâlnească şi să-l aibă drept magistru de istorie pe nimeni altul decât pe eminentul profesor A.D.Xenopol, şansă pe care mulţi dintre exegeţii xenopolieni o apreciază ca fiind … „una la un milion” sau (de ce, nu?) aceasta datorându-se … „proniei divine”. De atunci între mentor şi discipolul învăţăcel în formare s-au închegat puternice şi favorabile legături cauzale care au condus firesc la reuşita deplină a tânărului istoric N.Iorga, odată cu apariţia primei sale lucrări: „Actes et fragments relatifs a l´istoire des roumains”, în trei volume, publicate în 1895 – 97, ce au fost dedicate cu recunoştinţă mentorului său.
În 1915, după ce s-a dovedit a nu mai fi pe placul „politicii” vremii, familia Xenopol se mută la Bucureşti, însă situaţia dezastroasă a „primului val” al războiului împune refugiul acesteia la Iaşi, unde condiţiile de viaţă sunt destul de precare. După război, în 1918, revine la Bucureşti, dar accentuarea unei paralizii îi îngreunează şi mai mult traiul ultimilor săi ani de viaţă, astfel că, la 27 februarie 1920, „exact în ziua când Parlamentul i-a aprobat acordarea unei pensii”, A.D.Xenopol trece la cele veşnice. A fost înmormântat cu funeralii naţionale în Cimitirul Bellu. Un ultim omagiu i l-a adus şi eminentul său student şi discipol, N.Iorga, denumindu-şi mentorul drept „un sol statornic şi totdeauna bine primit al drepturilor noastre naţionale.”
Au trecut de atunci 102 ani, dar posteritatea lui Alexandru D. Xenopol, intelectualul român de orienare universală care „a scos istoria din tiparele sale tradiţionale şi tradiţionaliste, împletind-o într-o amplă documentare şi viziune critică de ansamblu a vieţii social-economice, culturală şi politică a românilor”, a rămas vie şi nepieritoare.
La cinci ani de la moarte, în 1925, opera sa fundamentală, Istoria românilor din Dacia Traiană, a fost completată şi reeditată la Editura Cartea Românească în 14 volume sub îngrijirea lui I.Vlădescu, având o mare răspândire în spaţiul românesc.
Nu mult prea târziu, la 23 octombrie 1934, Senatul Universităţii ieşene, întru cinstirea iluştrilor săi magiştri, a comandat, „cu grabnică înfăptuire”, tânărului şi talentatului sculptor Constantin Baraschi, şcolit în Franţa, statuile lui A.D.Xenopol, Titu Maiorescu şi Vasile Conta, pe care să le expună în piaţeta noului corp de sud al clădirii Universităţii, terminat şi inaugurat în 1932. Dintre cele trei statui a mai rămas în prezent doar impozanta statuie a lui A.D.Xenopol; cea care, după mai multe „strămutări” edilitare, în 1957, a fost reamplasată în locul statuii lui Mihai Eminescu, mutată la poalele Copoului şi de atunci străjuieşte cu solemnitate academică intrarea din stânga a Universităţii. Celelalte două au dispărut în 1950, din „dispoziţiuni” politice.
În 18 februarie 1941, Ministerul Educaţiei Naţionale dă curs favorabil cererii de transformare a Seminarului de Istorie a Românilor de la Iaşi în Institutul de Istoria Românilor, primind pe frontispiciu numele lui A. D. Xenopol.
De-a lungul celor peste opt decenii de la înfiinţare, trecând prin mai multe forme organizatorice şi fructificând valoroasa moştenire xenopoliană, prestigiul Institutului s-a întărit considerabil datorită consistenţei cercetărilor întreprinse, iar, în prezent, aflat din 1990 sub egida Academiei Române – Filiala Iaşi, este recunoscut, atât pe plan intern cât şi extern, ca un remarcabil centru de excelenţă în cercetarea istorică, având o complexă diversitate a temelor abordate, finalizate prin însemnate lucrări publicate în domeniu. De reţinut şi faptul că acad. Alexandru Zub, directorul onorific al Institutului, s-a dedicat ani îndelungaţi aprofundării vieţii şi operei lui A.D.Xenopol, îngrijindu-se de reeditatrea integrală a operei sale istorice, publicând şi A.D.Xenopol, 1847-1920, Biobibliografie (Ed.Enciclopedică, 1973), precum şi alte numeroase lucrări, între care: Istoriografia română la vârsta sintezei: A.D.Xenopol, Ed.Institutul European, 2004.
Sub acelaşi semn al cinstirii lui A.D. Xenopol, Academia Română, în cadrul Secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie, a iniţiat un prestigios premiu, ce poartă numele ilustrului savant, care se acordă anual în şedinţa solemnă a Adunării Generale a înaltului for ştiinţific celei mai bune lucrări de cercetare a istoriei moderne şi contemporane, evaluată de către un juriu competent, stimulând interesul ştiinţific al cercetării istorice.
De asemenea, numele lui Alexandru D.Xenopol a fost atribuit Bibliotecii Judeţene din Arad, Colegiului Economic din Bucureşti, numeroaselor străzi din oraşele Iaşi, Bucureşti, Cluj, Oradea, Lugoj, Piteşti, Sibiu, Arad şi Timişoara.
La momentul actual, luminos şi omagial – Alexandru D. Xenopol – 175 de la naştere – putem dar să conchidem că Alexandru D. Xenopol, în calitatea sa recunoscută de corifeu al Istoriei Neamului Românesc, prin opera sa magnifică şi complexa sa personalitate iubitoare de ţară şi neam, reprezintă un model demn de urmat, dar şi un susţinut îndemn pentru generaţiile viitoare privind datoria împlinitoare a libertăţii şi prosperităţii societăţii româneşti.
Mihai Caba
