”Geaca lui Kafka”, de Teodor L. Nedeianu

nov. 15th, 2021 | By | Category: Agenda de carte

Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul ”Geaca lui Kafka”, de Teodor L. Nedeianu, câştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2021. Roman al unei dilematice maturizări, Geaca lui Kafka se constituie dintr-o succesiune de episoade din copilăria şi tinereţea unui narator solitar ce pare a căuta să-şi depăşească însingurarea printr-o apropiere de tatăl său, de unii dintre colegii de şcoală sau de diferite personaje feminine de care se simte atras. Evoluţia sa interioară, deloc evidentă, trebuie descifrată în scenele cu încărcătură metaforică în care îşi prezintă experienţele marcate de angoase şi obsesii. Ca pentru a complica decodarea, între astfel de scene care fac loc adesea straniului şi macabrului, atunci când nu sunt pur şi simplu delirante, se strecoară pasaje parcă scoase din manuale de anatomie şi fiziologie, apoi fragmentele unui discurs eseistic despre evoluţia culturii în secolul XX. Remarcabilă este cu siguranţă întrepătrunderea firească a realului cu fantasticul în redarea a ceea ce, dincolo de etapele unei maturizări, ar putea fi o dificilă ascensiune dinspre confuzie şi întuneric spre lumină şi sens.

Teodor L. Nedeianu (n. 15 ianuarie 1996, Craiova), câştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom, ediţia 2021, este absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, unde a obţinut licenţa şi masteratul în filosofia culturii. În prezent se pregăteşte pentru un doctorat la aceeaşi facultate.

 

Fragment

 

”Când bunica a murit, în aceeaşi sufragerie s-a adunat multă lume. Eu eram singurul copil prezent acolo. Veniseră naşii alor mei, sora mamei, soţul ei, tata, câţiva vecini care o cunoscuseră pe bunica.

În mijlocul camerei fusese pusă o masă uriaşă. Îmi era imposibil să văd ce era pe ea. Bănuiam că mâncare, deoarece vedeam atârnând marginile unei feţe de masă albe.

Tata nu prea stătea cu noi. Îl vedeam plimbându-se de multe ori pe holul dintre baie şi bucătărie. Uneori se plimba cu o carte în mână, dar de cele mai multe ori avea un pahar. Într-unul din momentele în care l-am văzut în sufragerie, m-am dus la el şi i-am spus că mi-e foame.

— Când mâncăm?

— Nu ştiu, tati.

— Nu e mâncare pe masă?

— Ei, e mâncare pe masă…

După ce a zis asta, m-a atins cu vârfurile degetelor pe obraz într-o tentativă de mângâiere.

— Nu e? Dar ce e? Am văzut faţa de masă!

A urmat o pauză scurtă.

— Nu.

— Ce e acol? Pe masă.

Tata a oftat.

— Nănică-ta. Vrei s-o vezi?

— Da.

M-a ridicat în braţe şi m-a dus aşa până lângă masă. Tata nu avusese dreptate: pe masă era cineva făcut din ceară galbenă, fără păr, cu nările şi găurile urechilor albe.

— Ce-i asta?

— Nănica. Nu tu ai vrut s-o vezi?

Mi s-a făcut frică şi îmi venea să plâng. Mama, care tocmai intra în cameră, ne-a văzut şi a venit la noi.

— Mami, cine e bărbatul ăsta? am zis arătând cu degetul la omul de ceară. Mami, mă sperie!

Mama a început să ţipe. După ce ieşeau din gura ei, cuvintele se loveau de pereţi, iar de acolo ricoşau în mine. Dintr-un loc aflat undeva deasupra mea simţeam un curent de aer care mă lovea în creştetul capului. Loviturile păreau a se ghida după sunetele scoase de mama.

— Tu eşti întreg la cap? Ce-ţi veni să-l ridici?

— A vrut să vadă.

— Şi ţi se pare că e ceva ce ar trebui să vadă un copil de vârsta lui?

— Dac-a vrut, ce era să-i fac? Să-i dau în cap?

— Era vorba că stai cu el şi vă jucaţi până termin eu aici! Te rog eu, ia-l şi duceţi-vă în camera cealaltă…

Mama părea obosită. Tata m-a luat şi am mers în camera cealaltă. Îmi era foame în continuare, dar după cele petrecute nu îmi mai venea să mănânc. După ce a închis uşa la cameră, tata s-a aşezat pe fotoliu. De undeva de pe jos a cules un pahar, posibil cel pe care-l tot plimbase între cameră şi baie, şi a luat o gură din el. Obrajii i s-au umflat, făcându-i buzele să semene cu ale negrilor.

M-am aşezat pe scaunul tricicletei, care fusese pusă într-un colţ, lângă uşa de la balcon.

— Aia era nănica?

S-a schimbat la faţă înainte să-mi răspundă.

— Păi cine dracu’ putea să fie, tată?!

— Şi de ce avea nasul şi urechile albe?

M-a privit încruntat.

— Unde avea urechile albe?

— Găurile.

— Aaa, tu zici de vată… Avea vată în urechi, tati. Şi în nas.

Nu se mai încrunta.

— Tu i-ai pus?

— Maică-ta.

— De ce?

— Aşa se face.

— Dar de ce? Să nu intre ceva pe acolo?

— Da.

— Ce să nu intre?

Atunci mi-am adus aminte de ceva ce văzusem nu demult în faţa blocului: pisicuţa aia despre care mama a zis că era în descompunere. Arăta mai mult ca o vânătă dezumflată şi era plină de insecte.

— Gongi, tati? Să nu intre gongi?

— Da, tati, da.

Până atunci nu ştiusem că şi oamenii se transformau în vinete după ce mureau.”

 

Număr de vizualizări :633


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro