Am bucuria de a vă semnala o recentă apariție editorială, Apoftemele Părinților Deșertului. Versiunea coptă sahidică sau Patericul Copt (Humanitas, 2021), ediție critică de Ștefan Colceriu, o adevărată carte „ziditoare de suflet”.
O traducere specială, pentru care a trudit, cu sârg, dar mai ales, cu profesionalism, timp de 7 ani, o vrednică și curajoasă echipă de tineri cercetători (filologi clasici, teologi, filosofi): Melania Bădic, Emanuel Conțac, Alexandru Mihăilă, Delia Mihăilă, Georgian Toader, Monica Vasileanu, Cristian Vechiu și, firește, Ștefan Colceriu.
Nu numai că am bucuria de a-i numi, ci chiar, pentru a le mulțumi, spunându-le că efortul lor a meritat.
PATERICUL COPT este o ediție unicat. Cele peste 300 de reflecții moralizatoare, din viața bătrânilor monahi și pustnici egipteni, sunt adevărate mini-lecții morale; precepte, extrem de interesante, pe care ar merita să le comparăm cu Patericul egiptean, Patericul Românesc, Patericul Athonit etc.
Și o precizare, de esență. În această ediție, multe teme și motive de morală creștină pot fi desprinse – spre analiză și dezbatere.
Dar, ca vă incit curiozitatea și ca să doriți a cunoaște frumusețea plină de înțelepciune a acestui PATERIC, vă ofer doar o singură temă christică. Un pronunțat paralelism între culegerile de povestiri – deja tipărite – din viața bătrânilor sihaștri, și această recentă traducere, anume, relația dintre trup și suflet.
Vrem, nu vrem, vizualizându-ne, foarte posibil, să recunoaștem în noi înșine și cum ne este și sufletul, încercând, eventual, și vreo „cosmetizare”.
Am citit într-un pateric, deja foarte cunoscut, că într-o zi de sărbătoare, un pustnic decide să coboare-n bisericuța din sat, pentru a participa la slujbă. Și stând el așa, cam în spatele bisericuței, vede la un moment dat, că la acea mulțime de poporeni creștini, prezenți la slujbă, nu li se vedeau decât trupurile. Pe cap aveau doar niște bolovani. Mare minune!
Iată că o surpriză la fel de binecuvântată, o descopăr și în Patericul copt. Povestește Fericitul Paulos cel Simplu, ucenicul lui apa [avva] Antonios, că s-a dus la o mănăstire, „ca să cerceteze pe frați și să le fie de folos”. Tocmai intrau în biserică, pentru a săvârși sinaxa obișnuită.
Însă apa [avva] Paulos avea acest „dar” de la Dumnezeu, încât putea vedea și sufletele respectivilor călugări. Dar, „toți cei care au intrat erau strălucitori la chip și voioși la mers, iar îngerul fiecăruia se bucura împreună cu el”.
Dar vede, la un moment dat, intrând în biserică și pe unul, „al cărui trup era cu totul întunecat”. „Demonii îl înconjurau, apucându-l din toate părțile și trăgându-l spre ei, căci îi puseră un belciug în nas”. „Îngerul lui cel sfânt mergea mult în spatele lui și era mâhnit”.
Și a început bătrânul avva să plângă și să se roage, refuzând să mai intre în biserică pentru săvârșirea slujbei, încât frații nu înțelegeau ce este cu el.
S-a rugat, îndelung, pentru acel suflet rătăcit, încât, la scurt timp, îl va vedea pe acela… „alb și luminos la chip”, demonii urmărindu-l de departe, spre bucuria îngerului său păzitor.
Iată cum rugăciunea, și numai rugăciunea, este cea care ne poate binecuvânta, păstrându-ne și trupul, și sufletul, „alb și luminos” (220/191 și 246a/193).
O scurtă concluzie? Da, dragilor, mai mult ca oricând, avem nevoie ca și trupul, și sufletul nostru, să devină „alb și luminos”!
Pentru aceasta să ne întoarcem la Sfânta Scriptură și să aflăm îndemn și binecuvântare:
„Spălați-vă și curățați-vă! Îndepărtați faptele voastre rele dinaintea ochilor Mei! Nu mai faceți rău, ci învățați să faceți bine! Căutați dreptatea, scăpați pe cel asuprit! Faceți dreptate orfanului și vorbiți în apărarea văduvei. Veniți acum să ne judecăm, zice Domnul. Deși păcatele voastre sunt ca o haină stacojie, ele se vor face albe ca zăpada!…” (Isaia 1: 16-18).
Ce poate fi mai liniștitor pentru fiecare dintre noi decât să strălucim întru credință. Doamne ajută!
Livia Ciupercă
