Urme ale românităţii la Istanbul. Biserica Vlaherne, un destin identic cu povestea timpului său

iun. 16th, 2021 | By | Category: Postcard

Chiar şi după mai mult de şase secole de la cucerirea de către Imperiul Otoman şi transformarea în citadelă turcească, Constantinopolul, actuala metropolă Istanbul, îşi arată gloria şi strălucirea de fostă capitală a Imperiului Roman de Răsărit prin vestigiile sale. Unele rănite, altele doar fragmente de memorii, ele au rezistat timpului, în ciuda schimbărilor şi a primirii unei noi identităţi. Printre acestea alături de zidurile antice, Biserica Sfânta Sofia, Basilica Cisternă (Palatul Scufundat), Apeductul lui Valens, Coloana lui Constantin (Coloana Încercuită sau Coloana Arsă), Coloana lui Marcianus, Coloana lui Claudius Goticus, Poarta de Aur (Via Triumfalis), Cetatea celor Şapte Turnuri (Edikule sau Închisoarea Sfinţilor Brâncoveni), Piaţa Cailor, Hipodromul, Palatul Bucoleon, Turnul Galata ş.a. – se  află legendara Biserică Vlaherne, un lăcaş spiritual al românilor stabiliţi aici încă din secolul al V-lea.

Capitală a Imperiului Roman de Răsărit timp de unsprezece secole, până la cucerirea sa de către otomani, Constantinopolul a însemnat nu numai cel mai mare şi mai bogat oraş al Europei, dar şi prima capitală a creştinismului. “Nova Roma” (Noua Romă), numele său iniţial, a fost fondată în anul 330 d.Hr. de către împăratul roman Constantin cel Mare (274-337), pe locul vechii colonii greceşti Byzantion, ce data din secolul al VII-lea î.Hr. Creștinii îl descriu ca fiind (așa cum se considera şi el) cel de-al treisprezecelea apostol, datorită convertirii imperiului său la creștinism.

Interesant este că, deşi necunoscută, se crede că etimologia cuvântului Bizanț ar fi de origine traco-ilirică şi ar proveni de la numele regelui Byzas, colonist grec din Megara antică. Aici, pe malul vestic al Bosforului şi pe locul fostului Byzantion a ales împăratul Constantin să întemeieze marea sa citadelă, aşezată strategic la confluenţa dintre Europa şi Asia. Oraşul, situat la întretăierea drumurilor comerciale dintre Balcani, Grecia, Asia Mică si Orientul Mijlociu, a celor maritime ce plecau dinspre sudul Rusiei până spre Mediterana, trecând prin Marea Neagră, a fost străbătut de multe neamuri, dar şi de Alexandru cel Mare în campaniile sale sau de către cruciaţi în expediţiile de cucerire și colonizare a unor regiuni din Orientul Apropiat. Toate aceste amprente istorice au contribuit la gloria oraşului lui Constantin.

Geoffroi de Villehardouin, un important istoric al celei de a IV-a cruciade (1202 – 1204) nota: „Cei care nu au văzut Constatinopolul erau împietriți, incapabili să creadă că un asemenea oraș măreț putea exista pe lume. Priveau cu ochi mari zidurile înalte, imensele turnuri fortificate, casele impozante, bisericile uriașe, mai numeroase decât și-ar fi putut închipui că pot exista”. Asediat, incendiat, dărâmat, afectat de cutremure şi ciumă, devastat de avari, perşi, ameninţat de migratorii din Asia, jefuit, vandalizat de cruciaţi, dar şi reconstruit de multe ori de împăraţii care s-au succedat la tron de-a lungul celor 11 secole, Constantinopolul a fost o pasăre Phoenix din a cărui cenuşă încă mai ies la iveală urmele gloriei sale.

 

Din nefericire, asediul otoman din 29 mai 1453, când 10.000 de soldaţi bizantini au trebuit să ţină piept unei armate de 200.000 de turci, şocând întreaga Europă, a pus capăt acestei istorii fabuloase a oraşului. Edificiile au fost ruinate şi, în ciuda rugăciunilor creştineşti, locuitorii au fost masacraţi şi luaţi în sclavie. Catedrala Sfânta Sofia a devenit moschee, simbol al islamizării întregii regiuni de către turci. Se spune că mulţi savanţi şi artişti au fugit din Constantinopol şi s-au stabilit în Italia, aceştia contribuind la dezvoltarea Renaşterii italiene. În centrul Istanbulului de azi, numeroase fragmente de coloane antice din oraşul lui Constantin zac pe stradă şi în spatele marilor moschei. Turiştii trec indiferenţi pe lângă ele grăbindu-se spre Marele Bazar.

 

Vlahii marii cetăţi a lui Constantin

 

La jumătatea secolului al cincilea, în timpul domniilor Împăratului Teodosie, al regentei Pulcheria şi al lui Marcianus, o mare colonie de proto-români, originari din Scithia Minor (Dobrogea de azi), numiţi „vlahi” de popoarele germanice, s-a stabilit lângă zidurile Constantinopolului. Conduşi de ducele lor legendar Blachernos, aceştia au întemeiat o aşezare „românească” creştină ce a purtat încă de la început numele Vlacherne, devenită în scurt timp un celebru cartier al Imperiului Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit), pe care împăratul Heraclius cel Mare (575-641) îl va încorpora Cetăţii în anul 627. Timp de o mie de ani, comunitatea valahilor din Constantinopol va evolua odată cu Imperiul Roman de Răsărit şi se va prăbuşi odată cu acesta. Edificii foarte importante s-au construit aici, pe malurile golfului Cornul de Aur, printre care Biserica Valahă (Biserica Maicii Domnului; Biserica Sfânta Maria; Biserica Vlacherne; Blachernae) considerată a doua ca importanță din imperiu, după Sfânta Sofia, cea numită a opta minune a lumii antice târzii. Este cunoscută şi ca Biserica Izvorul Tămăduirii, datorită unei fântâni sfinte a cărei apă (Ayiasma) extrem de limpede era căutată pentru virtuţile sale terapeutice, dar, mai ales, datorită icoanei Blachernitissa a Maicii Domnului făcătoare de minuni. Construcţia ei a fost începută în anul 450 de împărăteasa Aelia Pulcheria pe locul acestui izvor sacru. Tot aici, în cartierul vlahilor, se afla una dintre importantele reședințe împărătești bizantine, Palatul Valah, precum şi Palatul Porforogenetic, unde se nășteau urmașii imperiali (maternitatea celor „născuți în purpură”).

Potrivit unei vechi legende, biserica a fost finalizată de împăratul Leon I Tracul (457-474), graţie unei minuni pe care a trăit-o pe vremea când era încă soldat. Se spune că, în ziua de 4 aprilie 450, înainte de a intra în cetate, Leon Marcelus a întalnit un om orb care l-a rugat să-i dea apă de băut şi să-l îndrume către cetate. Atunci, un glas de femeie i-a poruncit să caute în apropiere, unde se află un izvor, şi să ude ochii orbului cu apa curată. Făcând astfel, orbul a deschis ochii şi a început să-L slăvească pe Dumnezeu. Apoi, acelaşi glas i-a zis lui Leon că va moşteni tronul împărătesc. Îndată ce a fost uns împarat, Leon a ridicat  această biserică măreaţă, închinată Maicii Domnului, pe locul acelui izvor cu apă  tămăduitoare. Icoana Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus, Blachernitissa / Vlachernítissa, donată de Leon I, a supraviețuit, în mod misterios incendiilor, apoi a stat câteva secole la Muntele Athos, la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Kremlin şi în prezent se află la Galeria Tretiakov din Moscova.

Distrus de-a lungul secolelor de numeroase agresiuni, lăcaşul Vlacherne a fost restaurat de nenumărate ori, cea mai recentă fiind în 1960, biserica cu fântâna sa sacră devenind loc de pelerinaj pentru creștinii ortodocși şi chiar şi pentru musulmani, se spune, administrat de Arhiepiscopia greacă.

 

…iar eu m-am rugat în acest loc sacru, am luat apă din Izvorul Tămăduirii şi am băut-o ca pe o agheasmă, câte o picătură în fiecare zi, împărtăşindu-mă cu memoria unei citadele nemuritoare, din care au făcut parte cândva şi câteva aşezăminte strămoşeşti.

 

 Maria Dobrescu

                                                                                               

Număr de vizualizări :723


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro