Luminița Potîrniche: ”Piaţa de păsări”

iun. 24th, 2021 | By | Category: Postcard

Continuând seria amintirilor din „Tanti Clara, madam Sand şi alte câteva femei”, apărută tot la Editura „Detectiv literar” Bucureşti, 2020, Luminiţa Potîrniche publică anul acesta, în acelaşi registru, o nouă carte cu un titlu scos parcă din albumul cu poze sepia: „Piaţa de păsări”. Ca şi în „Tanti Clara…”, ea deblochează „sertăraşele” memoriei, unul după altul, scoţând la lumină chipuri ciudate, uitate, tipuri umane specifice „mahalalei” din jurul Pieţei Centrale a Galaţiului, oameni simpli dar cinstiţi, curaţi cu inima, pe fruntea cărora nu scria „român”, „evreu”, armean”, „grec” sau „turc”. Oameni care trăiau împreună într-o bună vecinătate în curţi comune, în case comune, nu se certau, nu se invidiau, ba dimpotrivă, se vizitau, se ajutau la nevoie şi dacă se despărţeau păstrau legătura ani mulţi, cu afecţiune şi melancolie.

 

Amintirile Luminiţei declanşează alte amintiri, în lanţ. Această lume- lumea de după război- şi eu am cunoscut-o, deşi m-am născut cu 16 ani mai devreme decât autoarea acestor cărţi de memorii selective. Citind, mi s-au deschis şi mie „sertăraşele” şi am revăzut propriile mele păţanii, evenimente mari sau mici care miau marcat copilăria şi adolescenţa.

Farmecul povestirilor Luminiţei, scurte flash-uri, este autenticitatea. Piaţa de păsări chiar a existat, era chiar în „gura pieţii”, cum se zice, unde se termina strada Dumitru Chicuş, aproape de intersecţia cu Dimineţii şi cu Piaţa „30 Decembrie” (fosta Piaţă Nouă sau Negri). Nu era prea mare, dar pentru cine nu ştie, acolo veneau cei care creşteau păsări şi le vindeau, acolo veneau şi cei care le cumpărau. Da, erau chiar păsări vii, de la cele comestibile – găini, cocoşi, raţe, gâşte, curcani – la cele cântătoare – canari, sticleţi – şi la porumbei voiajori pe care mulţi îi creşteau în cuşti în curţile lor, îi hrăneau şi îi duceau şi pe la concursuri…

Acolo, contra cost, puteai găsi şi pe cineva care să taie gâtul zburătoarei, scutindu-te de spaima crimei ce urma să se întâmple.

Unde mai găseşti de cumpărat azi, la Galaţi, păsări vii? Acum nu mai sunt decât omorâte gata (de când oare?…), jumulite, pârlite, ambalate şi etichetate, numai bune de pus în oală. O fi bine, o fi rău?…

Strada Dumitru Chicuş, azi, Nicolae Alexandrescu, fostă Principesa Maria (pentru că, în 1906, pe ea a mers chiar Principesa Maria, când a vizitat Spitalul Israelit) este şi pentru mine plină de amintiri. Pe acolo treceam de sute de ori, în drumul meu de pe Serii, strada mea, spre piaţă. îmi amintesc de Căminul UJCM (fost „Shalom Alehem”), al Şcolii nr. 17 (fostă „Lumina”), unde a învăţat Luminiţa, fiindcă acolo veneam la carnavalurile care se dădeau pentru elevi.

Iată cum descrie autoarea această stradă („Ploi vechi”): „Strada Principesa Maria, pavată cu piatră cubică şi balegă de bou, de cal şi de alte dobitoace cărăuşe. Bice şi înjurături amestecate în bărbi nerase. Scapeţii cu obrajii lor pergamentoşi, lipsa aceea făcându-i să pară eterici şi din nici o lume (vezi dilema despre sexul îngerilor)… Apoi am venit eu copil şi i-am văzut, dar îmbătrâniseră şi pielea le devenise o mască galbenă, ridată. Credeam că luaseră culoarea de la mierea pe care o vindeau”…

Ea scrie ca să se salveze, cum zice, dar de fapt îi salvează pe alţii de la uitare. Dame, cucoane, domni mai mult sau mai puţin spilcuiţi, familii întregi trec prin faţa ochilor cititorului ca într-un teatru al umbrelor, cu personalitatea lor, cu farmecul şi unicitatea fiecăruia. Portretele părinţilor ei sunt cele mai reliefate, se vede clar că sunt creionate din dragoste.

îşi aminteşte de „Ziua Recoltei”, prilej de a etala, ca pe o tarabă, preocupările vecinilor de pe strada ei: „Toată lumea de pe strada mea îşi făcea cumpărăturile la piaţă. Unii îşi câştigau chiar şi pâinea cea de toate zilele acolo. Familia Spiratos vindea miere. în curtea de lângă noi stătea o precupeaţă, Fănica, cea care făcea mănunchiuri de câteva fire de ceva şi le vindea cu leul. Cumpăra en gros de la ţărani şi vindea en detail. Aşa îşi crescuse mari doi băieţi fără a avea soţ. ”

Sau: „în piaţă erau hale de brânză, unde ţăranii vindeau brânză, unt, smântână. Obiceiul degustării era ceva instituţionalizat. Se făcea un fel de linguriţă de hârtie şi îţi dădeau ţăranii să guşti. Doamne mai descurcăreţe aveau o linguriţă în poşetă. îmi arătase mama odată o astfel de doamnă care mergea cu linguriţa dintr-un capăt în altul al halei. Putea nici să nu cumpere. La ieşire era sătulă’’…

în „Fondante” revine amintirea despre frumoasele bomboane şi trandafiri de colivă pe care le făcea un maestru cofetar de pe strada Domei, „foarte, foarte bătrân”. Acolo, o femeie lua comanda şi spunea că „…dumnealui se odihneşte. Chiar aşa a spus, dumnealui. Erau mariaje în care soţii îşi spuneau şi dumneavoastră”.

Sunt prezente fobiile copilăriei: „De ce nu mănânc eu miel” (aşa cum şi eu nu mănânc ciuperci!), fobii care te urmăresc apoi toată viaţa. Ca şi gusturile care revin, deşi ce anume le-a provocat a dispărut demult: „Pasca de Pesah”: „într-o zi ca aceasta probabil mâneam pască de la madam Sand, adusă de la sinagogă. Şi o aud pe mama printre ronţăituri: – Cozonacul e mult mai bun. Dar mie mi se părea că mă delectez cu hrana care a făcut-o pe madam Sand atât de înţeleaptă”.

îmi amintesc că şi eu mâneam cu mare plăcere pască evreiască, de la vecinii noştri evrei. Se zicea că este adusă chiar de la Ierusalim, în cutii colorate, frumos ambalate. O împărţeau, pentru că şi ei primeau dulciuri la sărbătorile noastre. Era un schimb firesc, prietenesc.

Revin, ca dintr-un pod vechi, colecţiile de reviste apărute înainte de război, cum este „Revista Mariana” de care aminteşte Luminiţa. Tatăl meu păstra colecţia revistei „Radio România”, cu programele de radio, interviuri cu actori, cu speakeri, cu muzicieni. Când le-am găsit, am crezut că am dat peste o comoară. Sau „Ziarul Ştiinţelor şi Călătoriilor”, care apărea cu cele mai noi descoperiri geografice şi ale ştiinţei. O nebunie!

Citind despre „Familia Ajder” mi-am amintit şi eu de tutungeria din colţ- Dumitru Chicuş colţ cu Dimineţii – de care uitasem, şi chiar de mirosul de tutun fin, de săpun şi de parfum care te izbea de cum intrai pe uşa aceea cu clopoţel deasupra…

Când a dispărut tutungeria? Când a dispărut Piaţa de păsări? Dar această lume? Unde sunt oamenii aceia simpli, oneşti, care au locuit în bună înţelegere în mahalaua Chicuş sau doar au trecut pe acolo?

Cărţile de proză ale poetei Lumimiţa Potîmiche vin să completeze un gol de memorie şi rămân să vorbească despre această „lume pestriţă, un amestec de rural cu urban, de abundenţă şi sărăcie ”, această lume petrecută spre alte zări, despre care a ne aduce aminte astăzi este un act de recunoştinţă şi de pietate.

 

 

Violeta Ionescu

 

Număr de vizualizări :509


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro