Nicolae Milescu Spătarul – „homo universalis” al culturii române

apr. 20th, 2021 | By | Category: Postcard

Cine să nu fi auzit, fie şi în treacăt, pomenindu-se numele lui Nicolae Milescu Spătarul, românul moldovean a cărui erudiţie a uimit la vremea sa cea mai mare parte a planetei, cine să nu-i fi cunoscut viaţa lui tumultoasă, plină de inedit şi aventuri, fiind primul dintre românii secolului al XVII-lea care s-a încumetat să străbată drumul anevoios, plin de neprevăzut, până a ajuns cu solia Ţarului Rusiei la Marele Împărat al Chinei? E greu de presupus că prea însemnatul nume al eruditului Nicolae Milescu Spătarul, înscris cu majuscule în scrierile cronicarului moldovean Ion Neculce şi, ulterior, în numeroasele „judecăţi de valoare” ale istoricilor care s-au tot aplecat cu osârdie peste moştenirea lăsată urmaşilor, şi-ar fi  Nicolae Milescu Spătarul     pierdut relevanţa sa luminoasă în cele peste trei veacuri scurse pe răbojul timpului de la sfârşitul lui, chiar dacă în prezent nu-l prea găsim (curios fapt!) în manualele şcolare.

Cu dificultatea închipuirii, să vedem, totuşi, cine a fost Nicolae Milescu Spătarul?

 

Din multitudinea aprecierilor sale, făcute de către importante personalităţi de-a lungul vremurilor scurse,  răspunsul la o astfel de întrebare nu este prea greu de aflat, dată fiind „consonanţa” susţinătorilor: „Nicolae Milescu, boier moldovean de la jumătatea veacului al XVII-lea, a fost unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi români ai tuturor timpurilor, fiind ambasadorul unor domnitori români şi al ţarului Petru I al Rusiei, trimis cu misiuni diplomatice în Franţa, Germania, Austria şi până în China. Dovedindu-şi şi calităţile unui bun geograf în însemnatele sale călătorii, Nicolae Milescu poate fi la fel de bine   considerat şi un adevărat <Marco Polo> al românilor.”  

Iată şi câteva argumente definitorii: „Spătarul Milescu este ca un cronograf în care sunt adunate toate lucrurile din lume, rar lucru este să nu-l ştie, în zadar aţi căuta un alt om asemenea lui… ” – Dositei, Patriarh al Ierusalimului; “Unul dintre personajele cele mai vii, mobile, multilaterale şi pitoreşti ale vremii sale, el ilustrând cel mai bine aptitudinile unei bune părţi a boierimii române din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, stilată, cultivată şi dornică de cunoaştere şi instruire într-o varietate de domenii.” – Mircea Maliţa; “Descrierile şi hărţile lui Milescu, ultimele cunoscute doar prin intermediul unor copii, au ajutat să fie corectate chiar câteva hărţi apărute la începutul secolului XX.” – J. F. Baddeley, savant englez, cel care a tradus în engleză călătoria lui N.Milescu în China.

Povestea vieţii sale începe, după cum însuşi va mărturisi mai târziu, „în primăvara lui 1636, când m-am născut pe moşia mamei mele, mare boieroaică din Micleştii Vasluiului, în urma căsătoriei cu un mic boier din Peloponezul grecesc, Gavril – tatăl meu.” Nu e deloc de mirare că aflat sub influenţa maternă şi-a păstrat numele de Milescu, iar Spătarul a fost adăugat mai târziu numelui său după momentul înaintării în gradul nobiliar de „spătar”. Cum bine se vede, naşterea micului Neculai Milescu s-a produs în vremea când pe tronul Moldovei era Vasile Lupu (1634 – 1653), ambiţiosul domnitor care a acordat mare atenţie reformării culturii şi învăţământului din Moldova, deschizând pe lângă neasemuita  Mănăstire „Trei Ierarhi” şi o Şcoală Domnească, cu profesori renumiţi aduşi din Grecia, Italia şi Rusia. La cei 7 ani împliniţi, aici a ajuns şi Neculai Milescu, unde a învăţat limbile latină, greacă şi salvonă, geometrie, astrologie, filosofie şi muzică, dovedindu-se a fi, prin sârguinţa învăţării şi isteţimea minţii, cel mai bun elev al şcolii. Drept urmare a fost trimis cu bursă domnească, împreună cu Ştefăniţă Lupu, fiul domnitorului, la renumita Şcoală a Patriarhiei din Istanbul, însuşindu-şi şi acolo cu uşurinţă limba turcă, cum şi însemnate cunoştinţe de matematică, filosofie antică şi orientală.

După absolvire, în 1654, cu un „bagaj” solid de cunoştinţe se întoarce în Moldova, însă aici „protectorul” său fusese înlăturat de la domnie de către Gheorghe Ştefan, care-şi cumpărase tronul Moldovei de la turci. Cu toate acestea, datorită erudiţiei sale etalate, tânărul Neculai Milescu îşi găseşte cu uşurinţă un loc de grămătic la Curtea domnească, fiind rapid avansat ca secretar al Cancelariei, unde-şi dovedeşte agerimea şi iscusinţa în dirijarea documentelor oficiale. La scurtă vreme, fiind acuzat de complot împotriva stăpânirii otomane, Gheorghe Ştefan a fost alungat de pe tron şi în locul său, fiind agreat de Poartă, a ajuns domnitor Gheorghe Ghica, care, la rându-i, avea să-i aprecieze lui N.Milescu îndeosebi abilitatea diplomaţiei sale. Ca urmare firească, în 1658, domnitorul Ghica îi oferă lui Milescu, aflat  la 22 de „primăveri”, rangul de „vtori spătar”, – al 2-lea spătar – , post ce i-a deschis calea înaltelor dregătorii şi a luxului vieţii boiereşti.

Luându-şi numele de Nicolae Milescu Spătarul, iată cum îl înfăţişa cronicarul Ion Neculce în cunoscuta sa „O samă de cuvinte”: „Era un boiar anume Neculai Milescul, spatariul, de la Vaslui, de moşiia lui, pre învăţat şi cărturar, şi ştiia la fel de multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mîndru şi bogat, şi umbla cu podvodnici înnainte, domneşti, cu buzdugane şi cu paloşie, cu soltare tot sirmă la cai.” 

  Pentru a-şi consolida poziţia sa înaltă Spătarul Milescu şi-a dat imediat seama că la erudiţia sa acumulată îi mai este necesară şi deprinderea mânuirii armelor, cu atât mai mult cu cât confruntările armate erau destul de frecvente în acea vreme învolburată. Nu numai că şi-a însuşit-o cu isteţime, dar îl vom găsi curând „comandând un contingent de 1000 de călăreţi, trimis de voievod, la cererea sultanului, împotriva principelui Racoczi din Transilvania”, după cum consemnează biografii săi.

Mutarea lui Gheorghe Ghica ca domn în Valahia, îl determină pe Milescu să îl urmeaze. Ba mai mult, aici domnitorul îi avansează în rang; Milescu devenind, astfel, vel spătar – mare spătar, fiind „omul din spatele tronului”. Ajuns la Bucureşti, ca erudit cu fină observaţie la toate din jurul său, aşa cum a fost şi în Transilvania, moldoveanul Milescu conchide în scrierile sale că originea latină şi limba română sunt elementele care unesc cele trei voievodate. Din păcate, sărăcia şi ciuma care bântuia pe acolo îi fac adaptarea destul de grea şi pe la 1660 Milescu se întoarce în Moldova, de îndată ce aflase că pe tronul Moldovei era Ştefăniţă Vodă Lupu, nimeni altul decât colegul său de şcoală. Revăzându-l cu bucurie, Ştefăniţă îi dă acelaşi post de grămătic la Cancelaria domnească şi între cei doi se leagă o şi mai strânsă prietenie, după cum o va descrie şi Neculce: „Şi lui Ştefăniţă-vodă îi era pre drag, şi-l ţinea pre bine, şi tot la masă îl punea şi se giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atuncia grammatic la dânsu.” 

Poziţia înaltă a rangului, traiul îmbelşugat al vieţii şi privilegiul anturajului domnesc îi prilejuiesc cărturarului Milescu răgazul traducerii în româneşte a unor texte greceşti, între care, cel patristic, de la 1661: „Carte cu multe întrebări de folos pentru multe trebi ale credinţei noastre”, prin care continuă să evidenţieze originea latină a limbii române, idee îndrăzneaţă în epocă. Cu toate acestea, fulminanta ascensiune a lui Milescu n-a fost pe placul boierilor, care, „uneltind cu vicleşug”, i-au „urzit o poveste cu iz de trădare”, pe care domnitorul a crezut-o, iar pedeapsa ce i s-a aplicat a fost una cruntă: „tăierea nasului Milescului”! Potrivit „obiceiului bizantin” lui Milescu i-a fost tăiat cartilagiul dintre nări, devenind astfel un om „însemnat”, ce nu mai poate râvni vreodată la tron. De aici şi porecla lui Milescu: Nicolae Cârnul! Chiar dacă „doftori” pricepuţi din Germania i-au „reparat” nasul, fără urmă de cicatrice, porecla i-a rămas.

Nefericitul Milescu pribegeşte prin Muntenia şi îndată ce a ajuns cu sania la Bucureşti a avut fericirea să fie primit de noul domnitor Grigore Ghica, fiul fostului domnitor Gheorghe Ghica, pe care Spătarul îl slujise nu demult, iar acesta, cunoscându-i abilităţile cărturăreşti şi diplomatice, îi încredinţează fără ezitare misiunea de a deveni reprezentantul Munteniei (capuchehaie)  la Poarta otomană. Aflat iarăşi la Istanbul, unde şi-a regăsit mulţi dintre vechii săi cunoscuţi, deveniţi şi ei demnitari, lui Nicolae Milescu nu i-a fost dificil să afle şi să urmărescă iţele intrigilor cu privire la ţările române ce se urzeau pe la înalta Poartă; dimpotrivă, el a găsit şi răgazul de a traduce textul „Vechiului Testament”, ce avea să servească, ulterior, la elaborarea Bibliei de la Bucureşti. Mai mult, chiar: studiază şi opera lui Erasmus din Rotterdam, vestitul teolog olandez.

Dar domniile în ţările române, succedându-se precum fluxul şi refluxul oceanelor, iată că domnitorul Grigore Ghica este mazilit, inevitabil şi Nicolae Milescu. Acesta, însă, cu notoreitatea-i europeană de „mare cărturar, poliglot şi filosof”, câştigată ca diplomat la Istanbul, alege să pribegească pe la înalte curţi imperiale, începând cu cea din Prusia, unde a stat doi ani la curtea regelui Wilhem al IV-lea, dar, călător înnăscut, ajunge pe la 1666 să-l reîntâlnească în Pomerania pe fostul domn Gheorghe Ştefan. Acesta, urmărind să revină pe tronul Moldovei, îi încredinţează lui Milescu o scrisoare personală adresată regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea, solicitându-i sprijinul. Milescu acceptă şi, mai întâi, în octombrie 1666, se întâlneşte cu ambasadorul Franţei la Stockholm, Arnaud de Pomponne, care îi ascultă „păsul”, dar, la rându-i, îi solcită „opinia” privind soluţionarea „disputei existente dintre calvini şi ortodocşi”. Pentru un răspuns concludent, în 1667, Milescu întocmeşte, în greacă,  tradusă şi în latină, o argumentată lucrare de comparaţie critică şi actuală între părţile aflate în „conflict”, care a fost şi editată. Prin eleganţa limbajului şi acurateţea expunerii lucrarea respectivă i-a adus celebritatea în întreaga Europă şi i-a deschis dorita intrare la Curtea Regelui Franţei.

Ajuns în Oraşul Luminilor, până la întrevederea cu Regele Soare, care era plecat, Nicolae Milescu are răgaz să viziteze oraşul de pe Sena, să-i întâlnească pe luminaţii din cartierul Latin şi să înveţe limba franceză. După ce Ludovic al XIV-lea a examinat scrisoarea primită, însoţită şi de recomandarea regelui Suediei, Carol al XI-lea, obţinută de Milescu, a dispus ambasadorului Franţei la Istanbul să medieze posibilitatea întoarcerii  lui Gheorghe Ştefan pe tronul Moldovei, ceea ce reprezenta un succes al misiunii sale. Din nefericire, datorită tensiunilor ivite între Franţa şi Imperiul Otoman, răspunsul primit după două luni nu a fost unul tocmai favorabil, aşa că Milescu face cale întoarsă în Moldova, acolo unde domnea Iliaş Vodă. Nu pentru mult timp, însă, deoarece în scurt timp Iliaş este mazilit şi însoţit de Milescu, în 1668, îi găsim pe amândoi la Istanbul. Aici, ne mai interesându-l „urzelile” politicii, fiind găzduit la Ambasada britanică de pastorul anglican Thomas Smith, Milescu îşi reia studiul şi redactarea scrierilor sale, traducând şi „Istoriile” lui Herodot, aflate în biblioteca Patriarhiei din Istanbul.

Era perioada în care ţarul Rusiei, Alexei Mihailovici Romanov, „care iubea cultura occidentală”, îşi făcea cunoscută în lume dorinţa de a avea la curte un cărturar-poliglot de încredere, „căruia să nu îi îngheţe cuvintele în minte”. Văzând în Milescu un candidat potrivit dorinţei ţarului, Patriarhul Dosithei al Ierusalimului, în 1671, îl trimite la Moscova „să se înfăţişeze ţarului”, cu două „recomandări”, una a lui personală şi alta a dragomanului Panaiot Nicoussious din Istanbul, pe baza cărora este angajat la Cancelaria Ţarului „ca traducător şi translator de limbă greacă, latină şi română.” Nu peste mult timp, în 1674, convingându-se de talentul lui diplomatic, dar şi de loialitatea lui, plătindu-l regeşte, ţarul îl trimite pe Spătarul Milescu într-o misiune diplomatică în China, cea mai mare împărăţie din Orient, pentru a rezolva „nişte probleme de frontieră” dintre cele două împărăţii. Împortanta expediţie a fost pregătită minuţios, ca documentare, înzestrare, componenţă şi protecţie armată pe dificilul traseu stabilit, astfel că la 3 martie 1675 aceasta a pornit la drum. Fiind primul moldovean care străbătea Siberia, Mongolia şi China, Nicolae Milescu nu pierde prilejul de a-şi face propriile însemnări de călătorie, descriind în amănunt tot ce vedea şi îl interesa pe parcurs: natura şi forme de relief, aşezăminte, biserici şi obiceiuri, cunoştinţe noi. După o lună echipajul soliei de 50 de persoane a ajuns la Tobolsk, vechea capitală a Siberiei. De aici, după un popas de o lună, drumul a fost continuat pe apă; „reţeaua de ape siberiană, Irtîş, Obi, Enisei, Angara, Baikal, Amur, oferindu-le calea spre Mongolia”, unde au ajuns la vreme de iarnă, „sleiţi de puteri, înfriguraţi şi pierderi de animale.” Străbătând stepa mongolă „de o pustietate înţepătoare”, la 10 ianuarie 1676 echipajul rusesc condus de Milescu a ajuns la „prima colină a teritoriului chinez”, de unde „străjile împăratului” l-au preluat şi condus în localitatea de graniţă Naun, în aşteptarea unui mandarin de la Beijing. Cum drumul de la Beijing la Naun se făcea în 29 de zile, răgazul de odihnă şi refacere i-a prilejuit lui Milescu însuşirea unor trebuincioase noţiuni de limbă, tradiţii şi obiceiuri chinezeşti.

Întâlnirea lui Milescu cu „înaltul demnitar al împăratului” a fost una de certă valoare a „diplomaţiei” sale, respingând, cu abilă isteţime, cererea mandarinului de a i da citire „scrisorii din partea ţarului”, motivând că aceasta este destinată numai „măritului împărat, cu toate  onorurile cuvenite.” Fiind deja vremea Paştelui ortodox în Rusia, Milescu îi dăruieşte, ca semn al prieteniei, tradiţionalele „ouă încondeiate”, care au făcut „mare vâlvă” în capitală şi au adus acceptul marelui Han de a primi la curtea sa solia rusă şi de a i se înfăţişa pe 15 iunie 1676. Primiţi cu mare fast la curte, negocierile dintre mandarinii chinezi şi diplomaţii ruşi s-au purtat în latină prin intermediul lui F.Verbiest, misionar papal, limbă pe care Milescu o stăpânea de minune. Nici în cadrul îndelungatelor negocieri Milescu nu a cedat scrisoarea ţarului. Potrivit protocolului curţii, înfăţişarea solilor se făcea în 3 etape: prima, cea a „servirii ceaiului”, când N.Milescu, la cei 40 de ani împliniţi, „îmbrăcat elegant cu o haină de samur”, a servit ceaiul „fiert cu unt şi lapte” cu împăratul Kangsi, „îmbrăcat în galbenul veşmintelor imperiale”, a doua, cea a „prânzurilor de afaceri”, la care împăratul putea lipsi şi ultima, cea a „mesei imperiale”, la care împăratul a primit scrisoarea şi darurile ţarului, apoi a conversat cu Milescu  despre ţar, despre stilul acestuia de viaţă, discuţia alunecând curioasă către matematică, filosofie şi trigonometrie, despre care împăratul avea cunoştinţă de la iezuiţi. La sfârşitul acesteia, conform tradiţiei, solii au primit ca daruri, o scrisoare către ţar, hărţi chinezeşti, o carte a lui Verbiest, iar Milescu, personal, a primit „un bol cu pietre scumpe”, dar şi un rubin „cât un ou de porumbel”, dăruit mai apoi ţarinei Anna.   Încheindu-şi cu succes misiunea în China, la 1 septembrie 1676, Spătarul Milescu şi-a fixat nelipsita-i „busolă” pe direcţia drumului de întoarcere în Rusia. Acesta a fost mai scurt şi mai rapid, cu toate că iarna siberiană l-a cam blocat la Selenginsk.

Între timp în Rusia ţarul Alexei Mihailovici murise şi cu toate că fiul lui, Feodor Alexeevici, îl urmase ca ţar, membrilor soliei în China le-au fost confiscate toate bunurile, iar Mateev, omul de încredere a fostului ţar şi Spătarul Milescu au fost acuzaţi de magie neagră şi de spionaj (o hartă secretă a Rusiei şi a Siberiei ar fi ajuns la chinezi), fapte ce şi-au dovedit netemeinicia. Retras, Miclescu îşi vede de scris şi scoate lucrări precum: „Genealogia ţarilor ruşi” şi „Alegerea ca ţar a lui Mihail Fiodorovici”.

De îndată ce Petru I a ajuns ţarul Rusiei (1682), pentru Spătarul Milescu (care i-a fost dascăl înainte de plecarea în China) venise reabilitarea. Deschis spre cultură, noul ţar i-a cerut lui Milescu rodul cercetării sale în urma călătoriei întreprinse în China. După cum spun sursele: „în mai puţin de o lună Milescu a depus pe masa ţarului trei cărţi şi o hartă.” Într-adevăr, „Descrierea călătoriei în China” a fost divizată de autor în trei părţi: „Călătoria de-a lungul Siberiei de la Tobolsk la fortul Nercinsk până la graniţa Chinei”, „Izvorul misiunii diplomatice în China a lui Nicolae Spătarul” şi „Descrierea celei dintâi părţi a pământului numit Asia, în care se află şi Împărăţia Chinei, cu oraşele şi proviinciile sale”. La elaborarea acestei lucrări de mare valoare Milescu a folosit nu numai însemnările sale amănunţite, ci şi o serie de lucrări europene despre China, dar şi informaţii de călătorie ale unor misionari care au ajuns în Orient.

Cum era de aşteptat, călătoria lui Nicolae Milescu în China, dar mai ales „descrierile” acesteia, a stârnit mare interes în rândul cărturarilor din toată Europa, astfel că Petru cel Mare a primit multe solicitări diplomatice de a le face cunoscute. Fiind „secrete de stat”, manuscrisele nu puteau fi încredinţate, dar cu timpul, „pentru rezolvarea unor probleme de stat”, acestea au ajuns în sec. XVII-XIX să fie răspândite în Rusia, ţările româneşti, în Orient şi în Europa; unele găsindu-se la Biblioteca Naţională a  Franţei, aducându-i recunoaşterea unuia dintre marii cărturari şi etnografi ai lumii.

Cu dorul neîmplinit al întoarcerii în ţara de baştină a Moldovei, pe care a şi ajutat-o deseori cu tiparniţe, după 37 de ani pe care i-a pus în slujba Rusiei, în 1708 (după alte surse, 1707), Nicolae Milescu Spătarul (Nikolai Spafari), în vârstă de 72 de ani, se stinge din viaţă la Moscova, iar „cinstea care i se face la înmormântare se potriveşte unui mare demnitar.” (Ion Neculce)

În România, abia în 1888, poetul George Sion traduce din greacă şi editează notele sale de călătorie „De la Tobolsk până în China”, făcându-le larg cunoscute, iar „Jurnalul de călătorie în China” a fost editat de ESPLA în 1956, cu reeditări în ´58, 62, 74, 87. Spătarul Milescu a ocupat un loc de cinste în evocările făcute de N.Iorga, P.P.Panaitescu, C.C.Giurăscu, Ş.Cioculescu, cum şi în studiile şi referatele de după 1990 ale unor  importanţi exegeţi şi critici literari, care i-au apreciat şi aspectul literar al însemnărilor.

La 385 de ani de la naştere şi 313 ani de veşnicie posteritatea lui Nicolae Milescu Spătarul, considerat primul – homo universalis – al culturii noastre, ne rămâne nouă, ca români ce-şi venerează înaintaşii, la fel de vie şi luminoasă prin impresionanta lui erudiţie şi remarcabila diplomaţie, puternic reflectate în plan naţional şi universal.

Numele cărturarului enciclopedist Nicolae Milescu Spătarul îl găsim astăzi la loc de onoare pe frontispiciul Bibliotecii Judeţene Vaslui, în apropierea căreia a fost amplast şi bustul său, cum şi în denumirile unor şcoli şi străzi din România. De asemenea, un monument cu bustul eruditului Milescu a fost amplasat în Republica Moldova, pe Aleea Clasicilor din Parcul Central de la Chişinău.

Ca un strălucit corolar al posterităţii şi cinstirii sale, să conchidem indubitabil că: „Moştenirea istorică a enciclopedistului Nicolae Milescu Spătarul rezidă în faptul că până în prezent opera acestuia este una recurentă, ce formează o punte culturală şi diplomatică între Europa şi Asia.”

 

Mihai Caba

Număr de vizualizări :539


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro