În prima zi a lunii martie, Prinţesa Primăvara a ieşit la marginea pădurii şi a văzut mirată cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Ea a hotărât să-l ajute şi a început să dea zăpada la o parte şi să rupă ramurile spinoase. Văzând aceasta, Iarna s-a înfuriat şi a chemat vântul şi gerul să distrugă plăpânda floare, iar ea a îngheţat. Primăvara a acoperit ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a prelins o picătură de sânge fierbinte care, căzând peste floare, a făcut-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, făcând primul ei mărţişor, ale cărui culori simbolizează sângele roşu pe zăpada albă. Însă mărţişorul este mult mai mult decât o legendă.
Întrecerea dintre Silenul Marsyas şi zeul Apollo
Conform descoperirilor arheologice şi literaturii de specialitate, sărbătoarea mărţişorului celebrează venirea primăverii şi are o vechime de aproximativ 8000 de ani. „Mărţişorul este o sărbătoare moştenită de la traci şi e răspândită în întregul bazin balcanic, din Albania până în Ucraina, şi din România până în Grecia”, precizează muzeografa Oana Halpern, specialist etnograf în cadrul Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti. „Este vorba despre mărţişoare albe şi roşii, din lut, găsite în situri arheologice din România. Roşul simbolizează vitalitatea şi feminitatea, iar albul limpezimea şi masculinitatea”. În jurul acestui obicei au apărut numeroase legende, multe dintre ele legate de Dragobete şi de Baba Dochia. Cele mai puţin cunoscute aparţin mitologiei greco-romane care-l au ca erou principal pe Silenul Marsyas (silen, nume dat, în mitologia greacă, satirilor bătrâni, n.n.), inventatorul fluierului, un fel de duh al vegetaţiei şi fecundităţii. Legendele sunt răspândite în nordul Mării Mediterane, la traci, greci, etrusci şi romani, iar Silenul Marsyas apare pe multe monumente funerare din Dacia. El este înfăţişat legat de un copac, aşteptându-şi cu resemnare supliciul, adică jupuirea de viu. Pedeapsa i se trage de la pierderea unui concurs muzical cu Apollo, zeul artei, pe care Marsyas l-a provocat la o întrecere, lucru ce i-a adus moartea. Este vorba despre mitul sacrificiului pentru regenerarea lumii. Toate sărbătorile care fac trecerea de la iarnă la primăvară sunt însoţite de tradiţii referitoare la jertfirea unei divinităţi pentru a crea viaţă.
Lupta pentru lumină dintre oameni şi zmeu
La români, cele mai răspândite legende sunt cele legate de Dragobete şi Baba Dochia (Baba Marta, la bulgari) pe care nu le vom mai aminti, deoarece sunt arhicunoscute. Există, însă, o variantă, tot românească, mai puţin consacrată şi mai apropiată de mitul sacrificiului, care vorbeşte despre lupta dintre oameni şi zmeu pentru a-şi aduce Soarele înapoi, subliniază Oana Halpern. Se spune că Soarele a coborât odată într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea s-a întristat, păsările n-au mai cântat, izvoarele n-au mai curs, iar copiii nu au mai râs. Nimeni n-a îndrăznit să-l înfrunte pe zmeu. Dar, într-o zi, un voinic s-a hotărât să plece să salveze Soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să biruie lighioana. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. După ce a găsit castelul zmeului, a început lupta care a durat zile întregi până ce balaurul a fost doborât. Slăbit de puteri şi rănit, flăcăul a reuşit să elibereze Soarele care s-a ridicat pe cer, înveselind şi bucurând lumea. Natura a reînviat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă, iar când aceasta se topea, răsăreau ghiocei, flori albe ale primăverii. De atunci, se zice, tinerii împletesc doi ciucuraşi, unul alb şi unul roşu, pentru a face mărţişoare.
Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, sărbătoarea coincidea cu Anul Nou, celebrat la 1 Martie încă din vremea geto-dacilor şi a romanilor (stabilirea datei de 1 ianuarie ca prima zi din an a fost declarată de către Papa Inocențiu al XII-lea, pentru prima dată, în 1691, n.n.). Cele mai vechi dovezi ale ei au fost descoperite de arheologi la Schela Cladovei, Mehedinţi. Femeile dace purtau monezi sau pietricele asociate cu fire de lână roşii şi albe pentru a avea noroc şi un an bogat. Există şi unii cercetători care cred că este vorba despre reîntoarcerea la viaţă după Potopul biblic, dar, desigur, este una dintre multele ipoteze. Sărbătoarea este traco-romană prin excelenţă.
Urme de mărţişor la Breţcu
Cu vreo treizeci şi cinci de ani în urmă, în şantierul deschis pentru construirea unui drum din apropierea comunei Breţcu, judeţul Covasna, aflată la 16 km de Târgu Secuiesc, imediat la intrarea în Pasul Oituz, s-au descoperit nişte podoabe romane (dacice, după alţii) din lut, deosebit de frumoase. Erau nişte mărgele de ceramică, viu colorate în alb şi roşu, prin care se putea trece un fir de lână. Emoţia şi bucuria de atunci au fost unice. Le ţineam în mâini şi nu realizam cât de mult mă apropiasem de spiritul oamenilor de acum două mii de ani. Inginerii, prietenii mei care le descoperiseră în apropierea excavatorului, nu ştiau unde să le ducă, pentru că autorităţile n-au găsit de cuviinţă să le dea importanţa cuvenită. Probabil, gândeau edilii, erau de-ajuns documentele, vestigiile arheologice, coifurile lucitoare ale coloniştilor romani găsite pe aceste meleaguri. Aici, la „Poarta Răsăriteană a Ardealului”, romanii construiseră un castru, care, în sec. III, purta numele de Augustia, ţinutul fiind poarta de intrare spre regiunile mănoase ale Transilvaniei. Nu s-a deschis niciun sit arheologic în acea porţiune de şantier, iar viaţa a mers mai departe, banal. Era începutul lunii martie. Străfundurile pământului îşi scoseseră podoabele afară, să le vadă lumea, să anunţe primăvara.
Maria Dobrescu
