Clipa trăită de Ioan Matiuț

dec. 23rd, 2020 | By | Category: Postcard

Îmi cer scuze că voi citi, nu-mi stă în obicei, dar pentru că trebuie să mă folosesc de citate din carte – piesele unui puzzle dinamic („cărțile lui Ioan Matiuț au această structură: de poem unic, în versuri scurte ce comunică între ele de la o pagină la alta. Senzația de unitate e clară, indubitabilă” – Vasile Dan) – mă văd obligat ca, de data asta, să nu vorbesc liber Nu sunt critic de poezie, nu sunt decât un cititor care asimilează prin subiectivitatea sa ceea ce întâlnește în cale. De data asta, poezia lui Ioan Matiuț. O poezie spartă în fragmente scurte și foarte scurte, nimic narativ, totul doar exprimare dintr-o suflare.

Despre o exprimare atât de succintă, s-ar cuveni să vorbesc la fel de succint. O prezentare amplă, chiar de ar fi academică, n-ar face decât să se îndepărteze tocmai de misterul ascuns în puține cuvinte.

Eu am înțeles întotdeauna poezia ca o exprimare prin mimesis a stării de moment. Mimesis, așa cum l-a înțeles Aristotel, adică „o formă de cunoaștere a lumii prin imitația realității”. Imitație, adică reproducere subiectivă. Doar că această reproducere subiectivă nu este valabilă doar pentru poezie, ci se întâmplă prin conștientizarea umană a realității, conștientizarea artistică, cotidiană, mistică sau științifică, sistematică sau doar uimită. Cea științifică se cere verificată în practică, cea artistică este verificată doar de intimitatea fiecăruia, de experiența de viață, de cultura, de temperamentul și de indicele de inteligență. Modul de abordare poate fi descriptiv sau doar sub dicteu spontan. Așa cum este și demersul lui Ioan Matiuț.

În primul rând, trebuie făcută o disociere: unii au spus că Matiuț ar scrie haiku. Nimic mai fals: haiku este o formă fixă, ceea ce nu e cazul la poetul nostru, în al doilea rând, un haiku are și alte obligații, de exemplu acela de a menționa un anotimp. Ceea ce iar nu e cazul. Dar unde se întâlnește poezia lui Matiuț cu haiku-ul este hoku, care în japoneză înseamnă „vers de început”, suficient sieși, care nu este urmat de explicații. De aceea, așa cum am spus de la început, „o prezentare amplă, chiar de ar fi academică, n-ar face decât să se îndepărteze tocmai de misterul ascuns în puține cuvinte.”

Așa că o să continui altfel și am să încerc să-mi explic și să asimilez textele din carte pornind de la ultima copertă a volumului: un domn stă la o masă de pe o stradă, experiența mea de viață îmi spune că se află pe o terasă a unui local. Are în față o ceașcă și un pahar cu apă. În ceașcă ar putea fi cafea, dar poate o supă. Tricou negru, haină de piele neagră, ochelari negri. „Subtil, isihast, elegant și liniștitor”, cum îl descrie Felx Nicolau. Fața pare o mască. În spatele lui, case, oameni, afișe, o turlă de biserică, cu alte cuvinte, lumea. Adică, „aici/ totul e în ordine/ lumea asta/ nu e lumea cealaltă” (fuga din urmă, 19) Așa să fie? Masca de pe fața lui Matiuț de pe coperta IV pare că nu-și poate reține un zâmbet pentru păcăleala aceasta. Cheia este „lumea asta”, lumea în care trăiește alături de ceilalți, rămânând însă mereu inevitabil doar lumea sa. Pentru că „dincolo de ochi/ minte/ începi”. (între ceruri 22)

Remarcam, la început, piesele unui puzzle. Sunt piesele unor stări:

– angoasa – „păziți-vă inima/ e lună plină/ pândește”  (fuga din urmă, 20) sau „câtă spaimă/ în clipa de care/ nici tu nu scapi” (între ceruri 24).

– întrebările existențiale – „ridicai cerul/ mai sus/ tot mai sus/ până unde urme nu-s// nici de întors/ nici de dus” (între ceruri 4)

– evoluția lumii – „lumea/ nu se mai vede/ de atâta lume” (privire 9)

– cotidianul – „noaptea vine/ ca o gumă de șters// urma albă/ trezește/ ziua de mâine” (contraatacul de panică 8).

– dialogul cu eternitatea – „ochiul meu/ vede/ ceea ce vrea/ cel ce/ vrea/ ca ochiul meu/ să vadă” (umbră 15)

– iubirea – „mă uitam pe geam/ în lumea cealaltă// ca să te văd/ venind (după perete 23) sau „ce bine/ noaptea/ visată cu tine// dimineața ca o/ minciună/ ne va pedepsi/ curând” (după perete 24)

– efemeritatea – „las chipul în/ oglindă/ când mă bărbieresc/ dimineața/ și plec în căutarea celuilalt// care vine/ mereu altul” (fuga din urmă 12) „Analiza pe care poetul o face vehicolului biologic îi dezvăluie universul interior multistratificat, labirintic, omul de carne dovedindu-se un perpetuum mobile, care se hrănește din însăși natura sa pieritoare (Alice Valeria Micu): „zgârâi pielea// nu curge/ nu se arată/ nimic// după piele/ altă piele/ până la capăt// care e cea dintâi” (fuga din urmă 11)

 

Volumul „contraatacul de panică” este o antologie de autor. El cuprinde între coperțile sale (excelent realizate de Mircia Dumitrescu) texte din cărți apărute în răstimpul a peste douăzeci de ani. Sublinierea este necesară: toate aceste poezii sunt componentele aceluiași desen. Textele încep cu literă mică și se termină fără punct, ceea ce le legitimează statutul de verigi al unuia și aceluiași lanț venit din neant și tinzând spre neant, iar ele reprezentând prezentul, „clipa Ioan Matiuț”.

O expresie artistică se validează în subiectivitatea ei funcție de impactul ecoului în conștiința receptorului. Obsesiile general umane din clipa Matiuț, „flagelări în singurătate”, cum le diagnostichează Octavian Mihalcea, sunt și obsesiile celui care se întâlnește cu aceste texte, texte pe care fiecare le înțelege filtrate prin propria-i subiectivitate. Tocmai faptul că poetul nu îngrădește cititorul/ascultătorul cu propria sensibilitate drept unica sensibilitate permite o traducere a fiecărui vers, a fiecărui cuvânt în înțelesul său subiectiv, în înțelesul său particular. Și tocmai în aceasta, cred, se validează propunerile lui Matiuț: posibilitatea de a rescrie fiecare obsesiile autorului în propriile-i obsesii. Și ce dovadă mai bună decât lecturile atât de diferite ale acelorași texte de către diverșii comentatori?

Titlul volumului lasă o speranță chiar și în momentele dificile ale acestor vremi când panica existențială se dezvoltă exponențial pe fondul pandemiei: contraatacul de panică ne sugerează că tocmai conștientizarea stărilor prin poezie reprezintă o soluție izbăvitoare prin aceea că răspunsurile noastre la marile teme nu constituie decât verigile unui lanț venit din abis și care mai are șanse să ne ducă în viitor.

Clipa trăită și oferită de Ioan Matiuț.

 

Gheorghe SCHWARTZ 

 

 

Număr de vizualizări :602


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro