Scrisoteca, invitat Katia Nanu

oct. 21st, 2020 | By | Category: Postcard

Când baţi palma cu intimitatea ta şi a lucrurilor tale, când te aşezi comod în tine însuţi şi îţi îngădui condiţia şi fiinţa de scris, doar atunci, numai atunci poţi să laşi lumii un semn. Semnul tău. Derulăm, în câteva minute şi cuvinte fără timp, filmul scrisului tău ca personaj principal.

 

Katiuşa Aurelia Nanu, cunoscută sub semnătura Katia Nanu, a fost  până în 2011, redactor şef al cotidianului “Viaţa liberă” din Galaţi. S-a născut în 1954, la Călăraşi. A urmat cursurile scolii generale la Liceul nr. 1 din Tecuci. În 1969, s-a stabilit cu familia în Galaţi. A fost elevă la Liceul « M. Kogălniceanu » din Galați, apoi a urmat cursurile Universităţii Bucureşti, Facultatea de Istorie-Filozofie, Secţia Psihologie-Pedagogie.

Debut publicistic, sub îndrumarea scriitorului Tudor Opriş, în 1972, în revista «Limba şi literatura română pentru elevi».

După absolvirea facultății a lucrat ca profesor la Școala nr. 5 din Tecuci și Școala nr. 29 din Galați și apoi ca director la Teatrul Gulliver din Galați. Din 1988 a devenit jurnalist, profesiune pe care nu a mai părăsit-o până în 2011.

Debutează în volum la Editura Ion Creangă, Bucureşti, în 1984, cu volumul «De demult cu elefanţii » (versuri). Au urmat « Piersici cu aripi » (1987) şi « Pe urmele razei de soare » (1988).  Sunt cărţi cu versuri pentru copii şi au apărut la aceeaşi editură. Următoarele cărți apărute sub semnătura sa sunt:

« Cercul poveştilor » – proza pentru copii – Editura Ion Creangă (1990);

« Nevoia de colivie »– eseuri, Editura Alma, Galaţi, 1995;

« La verite sur les crocodiles » (versuri) – Editura Alma, Galaţi, 1997;

« Suflet de rezervă »-roman, Editura Naţional, Bucureşti,1999;

« De cealaltă parte a fericirii », în colaborare cu Aurel Stancu, publicistică, Editura Alma, Galați, 1999;

« De demult cu elefanţii » (reeditare) – Editura Alma Galaţi, 2001;

« Cineva albastru »- roman, Editura Alma, Galaţi, 2002;

« Prietenii » (versuri pentru copii)-Editura Naţional, Bucureşti, 2004;

Pufu1-« Te învăţ cum să vorbeşti », Editura Naţional, Bucureşti, 2005;

Pufu2-« Fructele sunt tare bune », Editura Naţional, Bucureşti, 2005;

Pufu3- « Jocul de-a numărătoarea », Editura Naţional, Bucureşti, 2005, (versuri pentru copii);

«Exerciţiu de monotonie», proză scurtă, Editura Almaprint, Galaţi, 2006;

« Paso doble », roman, Editura Senior, Călărași, 2007;

« Ușor cu democrația pe scări», publicistică, Editura AlmaPrint, Galați, 2008;

„Puzzle cu Vasile”, roman, Editura Axis Libris, Galați, 2011;

« Registrul de gardă » (roman) – Editura Național, București, 2012;

« Ochiul de sticlă », dramaturgie, Editura Axis Libri, Galați, 2013;

Cine a golit Prutul de pește, proză scurtă, Editura Axis Libri, Galați, 2017.

Romanul ”Paso Doble” a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Galați-Brăila, în anul 2008.

Volumul « Ușor cu democrația pe scări» a primit Premiul special la cea de-a XVIII-a ediție a Salonului Internaţional de Carte Românească, desfăşurată la Iaşi, în 2009.

Romanul ”Puzzle cu Vasile” a primit Premiul pentru proză al revistei ”Dunărea de Jos” în data de 15 ianuarie 2012.

Una dintre piesele de teatru din volumul «Ochiul de sticlă», sub denumirea «DNA», a fost montată și s-a jucat la Teatrul Dramatic «Fani Tardini» Galați.

Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Este medaliată cu Ordinul  UZP, clasa I.

Este căsătorită, are o fiică și o nepoată.

«Sunt un produs de bloc, dar şi de înălţime… În Tecuci chiar am lăsat un vis şi am trăit o poveste, adolescenţa mea. În Galaţi am fost elevă la M. Kogălniceanu,  un liceu foarte bun. Apoi am plecat în lume, lumea întinzându-se acum mai bine de trei decenii cam până la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie-Filozofie, Secţia Psihologie-Pedagogie. Plus franceză. Am vrut să fiu om de ştiinţă şi nu s-a ales din mine decât un profesor cumsecade. Apoi am lucrat cu pionierii, cu şoimii şi am trecut chiar pe la cârma Teatrului de Păpuşi. N-am prea avut stare până n-am ajuns la ziar, acolo unde mi-am dorit dintotdeauna să fiu. Scriu de când mă ştiu» 

 

Eu am nevoie de scrisul meu. Așa știu eu să mă așez în rândul lumii…

De ce scrii? Scrisul reprezintă…

Scriu pentru că scriu. Și, când nu scriu, fac exerciții în mintea mea, aranjând cuvintele, alcătuind o formă nouă de exprimare, creionând povești. Nu trebuie să ai un creion în mână sau degetele pe tastatură ca să  scrii. Uneori scrisul se petrece înlăuntrul tău, ca o plantă ce se conturează, apoi crește și îți ocupă spațiul vital. Ca în “Spuma zilelor” (Boris Vian), îmi crește scrisul în mine, vreau nu vreau, precum un leac după durere sau, dimpotrivă, precum o boală. Pentru că aș vrea să mă opresc, chiar m-am oprit o vreme, încercând să nu mai dau formă gândurilor, revoltându-mă împotriva lor, certându-mă cu mine cum se ceartă un drogat cu dependența. Cine are nevoie de ceea ce scrii tu? Asta îmi spuneam, încercând să înțeleg că lumea se schimbă, cere altceva, oferă altceva decât știu eu să dau. Și de ce aș fi eu mai potrivită decât alții pentru a scrie? Îndoiala, spaima, uneori neputința de a înțelege, alteori bucuria de a fi pur și simplu, fără alte complicații, m-au cotropit încercând să mă oprească din scris.  Însă, de fiecare dată am ajuns la aceeași concluzie. Eu am nevoie de scrisul meu. Așa știu eu să mă așez în rândul lumii, asta e forma mea, nu de exprimare, ci de ființare. Nu știu să trăiesc altfel. Scriu pentru că scriu.

 

Este un spațiu atemporal, agățat undeva în afara lumii, populat cu amănuntele unei vieți întregi…

Unde scrii? Locul unde scrii înseamnă/semnifică…

Acum, de câțiva ani, scriu doar la birou. Mi se întâmplă să mai notez câte ceva pe un carnețel sau o foaie de hârtie, chiar în telefon,  dacă ideea îmi vine dincolo de miezul nopții sau cine știe unde mă aflu. Dar, de cele mai multe ori, mă așez pe un scaun, de fapt un soi de fotoliu, incomod (pe care tot spun că îl voi schimba și nu mă îndur), la biroul meu uriaș, deschid laptopul și mă apuc de scris. Sunt în biroul meu, cu cărțile mele alături, uneori cu puțină muzică, cu zeci de fotografii ale unor fete frumoase în jur. Familia mea e plină de fete! Mai scriu, mai citesc, mă uit la poze și îmi bucur sufletul. Camera respiră în tablouri de la oameni dragi, lucruri frumoase și amintiri neprețuite. În spatele scaunului am căsuța păpușilor, pe care nu știu cine a dorit-o mai tare, eu sau nepoata mea. Când vine la mine, ne jucăm amândouă cu ea. Am plante care respiră odată cu mine, cărți pe care uneori le răsfoiesc căutând ceva și pierd timpul scrisului citind. Este un spațiu atemporal, agățat undeva în afara lumii, populat cu amănuntele unei vieți întregi.

Și la ziar am avut  vreme îndelungată un birou, bibliotecă, multe cărți și privilegiul de a fi singură cel puțin câteva ore pe zi. Este o șansă uriașă să poți avea un loc al tău, unde să-ți presezi sufletul între lucruri și întâmplări speciale. Bine, pot să scriu și pe genunchi, pe un colț de masă, pe iarbă, în drum, oriunde. Însă asta ține de meseria care mi s-a insinuat sub piele, jurnalismul. Dar ăsta nu e scris pe de-a întregul. E notiță, scânteie, tușă a momentului. Ca un pictor care face schița și abia apoi intră în atelier pentru a definitiva lucrarea.

Biroul este fața mea dinăuntru. De aceea este plin cu tot felul de lucruri. Nu pot renunța la cărțile care-mi plac, la fotografii, icoane, lucrări de artă, sfeșnice, o floare pe care o iubesc, o mască venețiană, un cadou primit de la un prieten sau un carnețel în care mi-am nortat ceva important acum zece ani. Cine știe când voi avea nevoie de ele! Mă completează, mă fac să nu mă simt singură. De când Maria, nepoata mea, a mai dat un sens vieții mele, unul vital, biroul a primit și vizita jucăriilor. Multe. Au venit și nu au mai plecat. Îl completează. Când nu sunt jucării  explodate peste tot, pe pat, pe birou, pe jos, pare chiar prea curat, de-a dreptul monoton. Așa că biroul sunt eu cu Maria din mine și cu o copilărie pe care o uitasem și pe care o redescopăr  uimită uneori, supărată pe mine alteori, mulțumită că-l regăsesc întotdeauna.

 

Lumea din afara și din cămările sufletului meu…

Ce te inspiră oricând?

Lumea. Realitatea care bate orice imaginație, momentul, clipa, visul împlinit într-o clipă, sau zdrobit într-o fracțiune de secundă. Lumea din afara și din cămările sufletului meu, așa cum pot eu să o înțeleg, să o rumeg, să mi-o însușesc și să o dau mai departe. Lumea văzută prin ochii copilului meu și al copilului copilului meu, lumea asta frumoasă până la lacrimă și crudă până la rană, curioasă și nepăsătoare, necunoscută și familiară, întreaga lume din care eu am văzut doar un petec, am trăit doar o bucățică, un crâmpei. Dar în bucata mea de lume se îngăduie toți oamenii pe care îi iubesc și care fac cât lumea întreagă. Ei mă inspiră, viața lor, trăirile lor din care, uneori, fac și eu parte. Mă fascinează ceea ce trăim zilnic, bine sau rău, frumos sau urât, ciudat sau amuzant în această viață. Cu tot ce-am adunat din viața altora, mai înțelepți decât noi și care, la rândul lor, și-au trăit viața cum au știut ei mai bine, mai frumos, mai ușor sau mai greu. Cum suntem doar o bătaie de aripi de-o clipă în istoria universului, înțeleg să mă bucur de fiecare minut și să prețuiesc ceea ce mi s-a dat. Să mulțumesc  pentru bogăția din mintea și sufletul meu. Și pentru ceea ce ochii mai pot să cuprindă.

 

Nu mi se pare că scrisul este o stare de confort, ci una de permanent efort, de agitație, de trăiri intense…

Ce te liniștește și te aduce în starea de scris?

Nu cred că trebuie să fiu liniștită pentru a scrie. Mai curând neliniștită. Nu mi se pare că scrisul este o stare de confort, ci una de permanent efort, de agitație, de trăiri intense. Asta mi se trage din vremea trudei la ziar. Un cotidian este o neliniște continuă. Am rămas cu reflexul ăsta. Al unui Gargantua care se naște zilnic sub fruntea mea. Mereu nesătul. E greu să-ți potolești pofta de realitate atâta vreme cât ai mereu nevoie de ea, sub toate formele.

De liniștit, cât pot fi eu de liniștită, mă liniștește ființa cu patru picioare și coadă care mă însoțește pe fiecare centimetru pătrat al casei. Liza, pisica mea cea nouă – pentru că partenerul tinereții mele, Misi, m-a părăsit acum aproape doi ani – este o nebună și jumătate. Mă zgârie, mă mușcă, nu mă lasă să o mângâi decât arareori și atunci doar pentru că are ea chef sau pentru că vrea să fie periată, însă nu mă părăsește nicio clipă. Când dispar mă caută prin casă, mă strigă, apoi se așază undeva în apropiere și se liniștește, toarce puțin și adoarme. O simt alături și mi se pare că liniștea este ca o pătură călduroasă, tihna se poate pipăi cu degetele de la mână. Mi-e bine cu ea în apropiere, poate pentru că știu că eu îi ofer ei siguranță, și asta mă calmează.

În starea de scris, care este o stare de normalitate, de firesc (aș compara-o cu “starea de bine” pe care o ai când faci prăjituri și chiar îți ies), mă introduce sigur și pe termen nelimitat o idée pe care o coc întâi în minte, în vis, în timp ce fac cumpărături, când mă plimb sau îmi fac cine știe ce treburi, apoi, după ce am găsit timpul necesar să deschid laptopul încep să o conturez. Îi dau formă, culoare, suflu peste ea să prindă aripi… Practic, se așază după aceea singură în culcușul ei, scriu cum îmi vine, mă conduce scrisul pe mine și nu eu pe el.

 

Am terapeutul în mine, îl port în spate, de-o viață…

Ai făcut vreodată terapie ca să te întorci la tine, la scris?

Nu, în sensul direct al întrebării. N-am fost niciodată la un terapeut, nu pentru că n-aș avea încredere sau pentru că nu mi se pare necesară o astfel de abordare a unor probleme, dar formația mea este aceea de psiholog. Am terapeutul în mine, îl port (uneori destul de inconfortabil) în spate, de-o viață. Mereu am reușit să mă vindec singură de spaimele, de durerile sau de nedumeririle mele. Trebuie să recunosc, totuși, că în ultima vreme mi-aș fi dorit să cunosc o persoană suficient de inteligentă cu care să pot vorbi despre deziluziile cu care mă confrunt, despre sentimentul de inutilitate pe care l-am traversat… Dau vina pe anii care trec, pe “nepotrivirile de caracter” între mine și lumea în care trăim. Îmi aduc aminte de Topârceanu (Sonete pluvioase): “Sunt  izolat ca Robinson Crusoe,/Nu vine nime-n ușa mea să bată,/Și dacă stau cu ușa încuiată/ E că nici eu de nime n-am nevoie”. De râsu-plânsu, nu-i așa?

În fine, poate este greu de crezut dar, când ajung într-un impas, mă gândesc ce fericită sunt că am ceea ce am, că pot să cred în Dumnezeu, că viața a fost  darnică și blândă cu mine. Și atunci fac și eu binele pe care îl mai pot face, îmblânzind astfel demonii din mine. Scrisul îmi vine mănușă în astfel de “ocazii”. Așadar, mă întorc singură la scris, fără ajutorul nimănui.

Tabieturile tale poetice sunt…/cuvintele compatibile cu scrisul tău sunt…

Nu cred că am așa ceva. O fi deformație profesională!? Sunt un om mai puțin complex decât mi-ar fi plăcut să fiu. Și nici nu sunt poet, sunt prozator. Cu toate că, atunci când lumea se năpustește cu amintirile peste mine, mă mai cuprind “elanurile” poetice. Că nu e om să nu fi scris o poezie, nu-i așa? Iar eu am scris mai multe…

Uite, îți dau un exemplu, să vezi că anii nu te vindecă de nimic. Te poți face de… poezie la orice vârstă.

“Pământul  se oprește în loc,

Albastru.

Pare pustiu,

O bucata de univers

Reîntoarsa la chemarea dintâi.

Cineva ar trebui să strige:

Să se facă lumină!

Însă Dumnezeu tace.

Peste toate se lasă încet,

Ca o mângâiere,

Așteptarea.

N-avem unde fugi

din propria noastră viață.”

Însă, dacă mă gândesc mai bine, ceva tabieturi, tot am. De când am lăsat țigara, și parțial și cafeaua zilnică, cum mă așez la scris cum mă apucă așa un dor de ceva bun. Îmi pun o cafea, un ceai, un suc, fructe, să am aproape. Mă trezesc ronțăind ca un șoricel cine știe ce, adulmecând mirosuri, chinuită de sete  sau chiar poftind la un fum dintr-o țigară lungă, subțire, elegantă…

 

Orice aș fi fost, tot n-aș fi renunțat  la scris…

Dacă nu ai fi scris ce ai fi făcut?

Aș fi fost profesoară. Am și fost câțiva ani. Sau bunică non stop. Îmi place rolul. Să fii bunică este cel mai frumos lucru din lume. Poți fi jucăria preferată a copilului, poți da liniștită în mintea lui, te poți copilări fără frica de ridicol, îl poți învăța o grămadă de lucruri, fiind sigur că greșești mai puțin decât în tinerețe. Și dacă greșești, te iartă. Relația este una reciproc garantată. Iubirea este fără noduri și responsabilități uriașe. Ca părinți, deținem adevărul absolut și greșim. Ca bunici  nu știm nimic, părinții au răspunderea „științei”, dar iertăm și suntem iertați cu mult mai multă ușurință. Și este atât de frumos!

Însă, orice aș fi fost, pentru că mi-ar mai fi plăcut câteva lucruri, cum ar fi: mânuitor de păpuși la teatru, cofetar de torturi tematice, pictor de icoane, povestitor de povești la radio, tipograf (să miros toată ziua cărți proaspete), librar  sau educatoare, tot n-aș fi renunțat  la scris. Asta mă face să fiu Eu, așa m-a lăsat pe mine Cel de Sus pe pământ, cu darul ăsta de a scrie. Și nu pot eu să renunț la ce mi s-a dat, doar pentru că mai sunt atâtea lucruri plăcute pe lume…

 

Proiect inițiat de Florina Zaharia

Număr de vizualizări :1155


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro