Noul volum al lui Octavian Mihalcea, Patima cheilor (Editura „Eikon”, 2020, 90 p.), este rodul unor petreceri nocturne, saturniene: de ce vrei să trăiești/ lângă soare?/ doar noaptea te vei îmbogăți (lamă vinovată). Dau raita pe aici nervalianul „soare negru” al melancoliei precum și regimul de viață al crailor matheini. În același regim: unele suflete văd/ cel mai bine noaptea (stemă); până la urmă soarele/ va fi al nopților noastre (până la urmă).
Ca în boleroul lui Ravel, sunt motive ce revin obsedant, între care acela al vulnerabilității: cândva prințul a spus/ că frumusețea va salva lumea// călătorii prin arhiva portretelor roșii (prințul a spus), personajul dostoievskian aflând un incandescent panaceu acestei lumi complexată de condiția ei, finitudinea. Altunde, aceeași tragică condiție umană: simțiți voi frisonul/ plonjare oriunde afară/ tot într-o mare de pământ (mare de pământ).
Există un regim al premonițiilor, cum le va fi avut și anticul Pompei cel din proximitatea vulcanului: muntele încă trăiește/ așteaptă silueta cutremurului (oneiros). Precum și o (con)știință, cu atât mai dureroasă prin exactitatea sa, a melancoliei marcată alb-negru de un gravor celebru: iubesc compasul/ dimineții lui Dürer (Albrecht). Minimalismul autorului nu prea îngăduie nici o apropiere „Dürer”-ul lui Dan Laurențiu, un orgolios clamant al condiției excepționale a poetului:„Să ascultați vîntul de iarnă/ bodogănind/ pe străzile orașului / cu un poem moralist în gură” („Zodia leului”, 1978).
O recunoaștere a vulnerabilității, acel călcâi al lui Ahile (care era, totuși, semizeu) inescamotabil: rănile puternice/ atâtea câte sunt/ nu pot fi acoperite/ costumele cad (dezgolire). Și chiar a destinului literaturii: glorie iluziei viețuitoare. Care este, până la urmă, o ultima ratio: murmurul cărților/ de multe ori/ singurul paradis/ împins pe lângă lacrimi./ (…) parcă plecăm înainte/ tot spre aceleași/ dispariții apropiate ( dispariție ). Tot pe acolo: petrecerea finală alungă/ finețea zilei întrebările/ joc de care nu/ ți-a fost dat să te ferești (glisare).
Benedicțiuni laconice – fie binecuvântată/ filosofia crailor răpuși/ din prea multă finețe (prea multă finețe) sunt, poate, un ecou al rimbaldienelor versuri: „Trândav, tinerețe roabă orișicui,/ Din delicatețe viața mi-o pierdui”.
Text: pentru că aici sclipește pe buze/ povestea cicatricelor (așa trec semnele). Care poveste? O fi vorba de celebra baladă a lui Charles D’Orleans, (în splendida traducere a lui Romulus Vulpescu): „Eu mor de sete-alături de fîntînă;/ Îngheț, la focul dragostei geros;/ Sunt orb, pe alții însă-i duc de mână;/ Smintit, dar între cei cuminți mintos…”. Versurile lui Octavian Mihalcea au, uneori, imprevizibilitatea loviturilor dintr-un duel de mare șlem: nu știi unde vor tușa terenul.
Citim: zodia închisă trăiește/ nostalgia caselor lichide ( semințe): să fie probabile trimiteri, cu presupusele arcane, spre „lacustra” lui Bacovia? Aceste viziuni sunt efectul unor inițieri: la marginea treptei/ stau citiri îndelungate (inima învelită). Ale unor stări speciale de levitație: parcă alungate din vitralii/ trupurile sprijină pereți invizibili (principiul extazului combinat).
Pelicanul autosfâșietor (ca simbol al artei): …pânza cifrului/ vorbește despre ciocul/ nemilos al poeziei (singura pasăre).
Poetul Octavian Mihalcea consemnează: prin oglinzi hoinare/ să-ți scrii biografia (lângă șevalet). O culegere de comentarii asupra artei a autorului s-a numit „Tabloul ca oglindă”. De unde și consemnări precum: prin oglinzi hoinare/ să-ți scrii biografia ( lângă șevalet). Ion Pillat, în „Aici sosi pe vremuri”, are versurile: „Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ștersele portrete”.
Ca la „Moși” sau buzoiana Drăgaică, există o preeminentă, indusă primejdie („pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”), acel „zid al morții” unde evoluau motocicliștii: noaptea pierdută va sosi/ chiar din frumoasa pulbere/ peste regiunea de aici/ unde nici nu știi că poți/ între câteva pendulări/ să-ți frângi grumazul (între pendulări).
La capăt se poate afla o anume împăcare: melancolia întoarce/ ziua fericită/ a umbrei ( bust). Chiar o oximoronică deschidere spre altă ardere: ușile sunt aici/ dreptunghiuri peste/ câmpuri în flăcări (aproape învăluire). Se consemnează, în trena lui Baudelaire: sunt importante/ doar contrastele; și: brusc anatema/ întâlnește voluptatea// dorință complice cu alte neliniști.
Ursuzlîcul celui codificându-și poezia are ca efect (paradoxal) un fel de opera aperta, accesibilă, pe măsura posibilităților de asociere, fiecăruia dintre lectori/decodori. Ar fi interesant de reunit „răspunsurile”, atâtea câte sunt, primite de aceste șarade, o antologie a șperaclierilor.
Însumi, comentator al volumelor în această „gamă” ale lui Octavian Mihalcea, nu sunt sigur că am oferit, dacă aș privi peste umăr, rezolvări asemănătoare celor de acum.
Versurile sale au calitatea catifelei: tușate, sub efectul luminii, „fac ape”, efecte pe care cunoscătorii nu le pot ignora.
Sub aparenta răceală, sunt combustii.
Emil NICULESCU