Opinca… Un mesaj vechi de peste 3000 de ani străpunge fruntariile secolului XXI din vitrine de muzeu și din ateliere răzlețe ale unor meșteșugari entuziaști ce se încăpățânează să reactualizeze fragmentar artefacte ale unei lumi bucolice, încremenite în istorie. Nu știu, poate doar străbunicii mei să fi avut opinci, dar bunica purta zilnic haine negre, specifice femeilor bătrâne din Balcani, peste care îmbrăca o bundă frumoasă – azi i s-ar spune cojoc fără mâneci – făcută din piele de oaie și ornamentată cu flori multicolore, cusute pe piept și spate, și un șorț alb, de asemenea înflorat. Costumul popular cu cămaşă, poale, catrinţă îl îmbrăca doar duminica, la biserică. Opinci nu avea, poate numai podul casei ei seculare să fi păstrat ca o arhivă sentimentală documente atât de vechi.
Opincile sunt însă reînviate zilnic, în Muzeul Satului, în spectacolele folclorice susținute de artiști ce valorifică și, desigur, păstrează identitatea portului popular și tradițiile vechi ale satului românesc. Acest lucru nu este propriu doar României. Este un fenomen cultural întâlnit în țările Peninsulei Balcanice, îndeosebi – Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia de Nord, Serbia și Grecia – unde, până la jumătatea secolului XX, erau folosite în zonele rurale ca piese ale costumului popular, dar şi în întreaga lume unde oamenii au utilizat încălţări simple, specifice istoriei şi culturii lor. Este firesc să fie considerate vestigii ale trecutului, deoarece utilitatea și istoria lor s-au restrâns în insule culturale, produse de trecerea timpului și evoluția comunităţilor omeneşti.
Se spune despre costumul popular românesc (despre care eu cred că este cel mai frumos şi mai variat din Balcani) că îşi are rădăcinile în portul vechilor traci, geţi şi daci. Argumentele rezidă în urmele de opinci de-acum 2500 de ani î.Hr., descoperite de cercetători în urma săpăturilor arheologice. De asemenea, Columna lui Traian, un tratat istoric ilustrat al vieţii dacilor, prezintă ca un catalog de modă al acelor vremuri, costume populare şi opinci asemănătoare celor purtate în zilele noastre de ţăranii români. Şi cum strămoşii noştri erau vânători abili, atunci ca şi acum, ei foloseau piei de cerbi, urşi, vulpi, lupi şi bursuci, dar şi de vită şi porc. Primul grup, al purtătorilor pieilor din vânat, aparţinea celor bogaţi, pe când cei săraci îşi făceau opincile din piele de porc sau vită. Sigur, nu ţineau foarte mult, o lună, două, purtatul zilnic, în toate anotimpurile, la treburile casei, pe ogor, la sărbători le făcea să se rupă şi trebuiau înlocuite. Pentru oamenii simpli, opincile reprezentau o încălţăminte comodă ce permitea folosirea de obiele groase din lână, ţinând astfel de cald pe timpul iernii.
Dinspre Poienile Izei înspre Căluşarii olteni
Meşteşugul confecţionării opincilor era foarte răspândit, iar ţăranii români şi le făceau singuri dintr-o bucată de piele pe care o strângeau pe picior cu nojiţele. În zilele noastre, îl întâlnesc deseori, la târgurile tradiţionale ale Muzeului Satului, pe singurul meseriaş ce mai ştie arta producerii opincilor, Alexandru Gheorghe Ilinca. Îmbrăcat ca un dac coborât de pe Columnă, cu cuşmă neagră, costum popular şi opinci, cu o barbă albă, lungă, ca un personaj de poveste, el continuă cu patimă această tradiţie a confecţionării opincilor unisex, chit că acestea nu se mai poartă. Cine să le cumpere şi cine are nevoie de ele în secolul XXI? Nimeni! Muzeele etnografice, unii călugări pentru că nu se lipeşte noroiul de ele şi străinii pentru suveniruri! Atât. Însă, în Poienile Izei, în Maramureş, am văzut bătrânele în port popular şi opinci mergând încet pe drumul către biserică, o imagine ireală, desprinsă parcă dintr-o lume imaginară, paralelă. O minune vie ce umbla pe uliţele satului în opinci!
În schimb, Căluşarii din sudul României şi-au adaptat opincile în opincuţe, adică nojiţele nu se mai leagă deasupra, pe picior, ci sunt prinse cu bretea de piele peste gleznă. Magia jocului ritualic este amplificată de ciucuraşii şi clopoţeii de deasupra acestor încălţări, prinse de ciorapii de lână sau de pantalonii strânşi, din postav, ce fac zgomote în timpul dansului pentru alungarea duhurilor rele.
Cu opincile în jurul Pământului
Opincile româneşti au făcut înconjurul lumii la propriu. În urmă cu aproape 100 de ani, opincile lui Dumitru Dan, profesor de geografie din Buzău, cu studii la Paris, au străbătut zeci de ţări şi câteva continente, într-un concurs organizat de o agenţie de turism din Franţa, care oferea câte un franc pentru fiecare kilometru parcurs. Dumitru Dan, împreună cu alţi trei studenţi români, vorbitori de multe limbi străine, s-au încumetat să răspundă acestei provocări alegând un traseu de 100.000 de kilometri şi au început călătoria pe jos, în opinci şi costum popular, în anul 1910. Din păcate, doar Dumitru Dan a terminat cursa, după ce a trecut prin 74 de ţări, 1500 de oraşe, 30 de colonii, cinci continente, 7 mări, 3 oceane şi de 6 ori pe la Ecuator. El şi camarazii lui, ce ofereau spectacole folclorice în localităţile în care ajungeau ca să câştige bani, au purtat 497 de perechi de opinci şi 28 de costume naţionale, încântând oamenii cu prezenţa lor pitorească şi făcând astfel cunoscută România în lume, ţară de care nu auziseră mulţi la început de secol XX.
Această piesă de port popular şi-a dat ultima suflare odată cu moartea Fabricii de opinci din Hârlău, ce funcţionase în perioada interbelică.
Bocskoros
Din cauza purtării opincilor, ungurii i-au poreclit pe români opincari (bocskoros), ceea ce a dus la petrecerea unei întâmplări celebre, în anul 1919, când românii au sprijinit puterile Antantei în eliberarea Budapestei de bolşevismul regimului lui Bela Kun. Căprarul Bivolaru nu a arborat tricolorul pe clădirea Parlamentului ungar ca semn al victoriei, ci o opincă ce flutura deasupra steagului maghiar ca răspuns la atitudinea lor ofensatoare.
O altă istorisire, tragică de data aceasta, legată de opinci, o întâlnim în cazul lui Crişan, participant la Răscoala din 1784, care, după ce a fost arestat, şi-a pus capăt zilelor cu nojiţele de la opinci pentru a nu împărtăşi soarta crudă a confraţilor lui români, Horea şi Cloşca, trădaţi de nouă ţărani din zona Alba şi Hunedoara.
Fiind un element de vestimentaţie atât de distinctiv şi popular, substantivul opincă a creat în Limba Română diverse expresii cu sensuri peiorative şi etice, chiar proverbe şi zicători, cunoscute de fiecare dintre noi, de la vlădică la opincă, precum: Cel încălţat în papuci nu-l cunoaşte pe cel în opinci; Opinca este talpa ţării; Fiecare ştie singur unde-l strânge opinca ş.a. Pe lângă simbolistica, superstiţiile şi ritualurile atât de bogate în folcloristica românească, în care sunt implicate încălţările, pe lângă simbolurile fascinante ale drumului vom păşi altădată, cu pantofi cu toc pentru a le trezi din somn.
Maria Dobrescu
