„Fabricanţii de emoţie”. Despre ciorănie şi creativitate în muzica lăutarilor romi

Muzeul Ţăranului Român, cunoscut cândva şi ca Muzeul de la Şosea, a organizat în urmă cu cinci-şase ani (aprox.), în cadrul tradiţionalelor sale Conferinţe, o memorabilă dezbatere pe tema lăutarilor din România şi a infinitei lor creativităţi. Conferinţa, intitulată Fabricants d’émotion. Musique et malice dans un village tsigane de Roumanie, inspirată de cartea cu acelaşi nume, publicată la Nanterre, 2008, în Franţa, a fost susţinută de etnomuzicologul francez de origine română, Victor Alexandru Stoichiţă, care a făcut un studiu amplu despre alcătuirea, rosturile şi înţelesurile muzicii lăutăreşti din România.

Ce raport poate exista între negociere, tocmeală, tradiţiile locale şi diversele trăiri pe care le creează muzica? Acesta a fost mobilul care l-a determinat pe etnologul francez Victor Alexandru Stoichiţă (nu-l confundaţi cu Victor Ieronim Stoichiţă, cunoscutul istoric de artă, n.n.) să petreacă ceva vreme, între anii 2001-2008, alături de ţiganii şi fanfarele din Zece Prăjini, județul Iași, pentru a afla secretele meseriei lor de vechi lăutari. El a vorbit despre faptul că lăutarii sunt în marea lor majoritate bărbaţi, dar nu exclusiv, şi în general sunt ţigani. Sunt asociaţi acestei etnii, dar regăsim muzicieni aici şi din alte comunităţi. Relaţia specifică între lăutari, publicul lor şi muzica pe care o cântă se bazează pe emoţie, iar lăutarii sunt  fabricanţi de emoţie. Pretutindeni, muzica are un puternic impact emoţional, iar emoţiile sunt articulate şi vehiculate de la muzicant la ascultător. Cercetătorii înşişi spun că muzica este o tranzacţie simbolică, dar lăutarii contrazic acest postulat, ei o tratează ca pe un artizanat, ca un meşteşug al emoţiilor. Ei nu opun tehnica şi sentimentul, deoarece pentru aceştia, inteligenţa, văzută ca şmecherie, improvizație, este cel mai important factor pentru calitatea muzicală.

Vrăjeală şi ciorănie

În satul Zece Prăjini, 99% dintre locuitori sunt romi, au puţin pământ şi nu pot scoate venituri din agricultură. Aşa că s-au apucat, printre altele, de cântat. Şi fac asta de mult timp, din tată-n fiu, din generaţie în generaţie. Fără studii de Conservator, interpretează şi vocal şi instrumental după ureche, dar cu un talent nativ deosebit, care le-a adus faimă pe plan internaţional. Aceştia cântă în fanfare şi în tarafuri de mai bine de un secol şi câştigă bani frumoşi din muzică. De aceea, Victor Stoichiţă a tratat satul Zece Prăjini nu ca pe o comunitate de lăutari, ci ca pe una de muzicologi. Lăutarii spun că adaugă muzicii lor şmecherie, vrăjeală, ciorănie. Termenii argotici au fost înţeleşi de etnolog numai după ce i-a ascultat cântând, i-a înregistrat, i-a interogat în legătură cu viaţa şi muzica lor. Astfel, şmecheria ţiganilor lăutari înseamnă a vinde emoţie, a se folosi de inteligenţa nativă pentru a ajunge la inimile oamenilor, dar şi la o anumită poziţie. Ei sunt şmecheri şi în felul în care se îmbracă, adică îşi pun la ei în sat haine scumpe şi ochelari fiţoşi pentru a impresiona, dar şmecheria merge mai departe, până şi la modul cum îşi repară maşinile. Prin faptul că pun o piesă care nu se potriveşte la autoturismul lor, dar o fac să meargă oricum, tot şmecherie se numeşte.

Ciorănie este un regionalism şi un termen argotic. Şmecheria şi ciorănia sunt stereotipuri care ţin de comunitatea romă, spune Victor Stoichiţă, şi arată abilitatea acestor etnici de a se strecura în casă, în minte, în memorie. Când este vorba de muzică, aceste stereotipuri devin pozitive, pentru că ele denotă arta de a se băga pe sub pielea omului. Asta în relaţiile cu ceilalţi, cu majoritarii sau admiratorii, însă în interacţiunea cu gagiii, cum spun ei, cu ai lor, au nevoie de mult mai multă şmecherie, ceea ce relevă eficacitatea gândirii romilor.

„Totul e furat, care de la unul, care de la altul, mai pui şi de la tine”

În domeniul muzicii, şmecheria înseamnă a învăţa repede, a fura meserie, a se adapta circumstanţelor, a inventa şmecherii. În acest sens, etnomuzicologul francez a dat exemplul „Bătutei de la Tarniţa”, cântată de  Costică din Zece Prăjini la clarinet cu ansamblul lui, care s-a materializat într-un mic recital de două-trei minute, înregistrat pe bandă şi oferit publicului prezent la MŢR, pentru edificare. Costică reia apoi tema muzicală şi brodează pe ea spunând în final: „Ei, uite, asta e o ciorănie!”. Adică împopoţonarea melodiei, adăugarea de floricele personale pentru a cuceri publicul. Ciorănie în limba ţigănească vine de la cior care înseamnă hoţ. În schimb, românii de pe malul celălalt al satului spun că ciorănie vine de la cioară, desemnându-i astfel pe consătenii lor. Aceeaşi „Bătută de la Tarniţa” este cântată de Marius, saxofonistul orchestrei care, şi el, la rândul lui, a mai pus ceva de la el, la hora asta moldovenească. „Eu tot ce cânt este o ciorănie, spune Marius. Totul e furat, care de la unul, care de la altul, mai pui şi de la tine. Asta-i fantezia mea”. Aşadar, Marius e şmecher. Trebuie o abilitate foarte mare ca să furi muzică de la alţii, şi nu o poate face oricine. De exemplu, un altul, Narcis, în melodia „Iubirea mea”, despre care el spune „Cântăm la valoare!”, porneşte de la tema din „Flautul fermecat” de Mozart (aici este „valoarea”, n.n.) şi o dă pe manea, iar albumul se numeşte Autentic Music. „Nu facem publicitate, ci vorbim de un aspect al decupajului şi îmbinării ca fenomen al şmecheriei, despre a face mult cu puţin, dar doar cu capete de muzici care sunt fragmente furate”, subliniază Victor Stoichiţă. Cum este „Hora de la Botoşani”, o lucrare făcută cu material puţin, cu teme muzicale puţine, dar pe care muzicanţii le repetă şi o ţin aşa vreo cinci minute. Aceasta este o şmecherie, o îmbinare isteaţă a unor bucăţi asemănătoare, pe care lăutarii le repetă şi le dispun abil. Fanfara Shukar, numită şi Speranţa (în Lb.Română), cu tonalităţi a la Goran Bregovici, şi Fanfara Ciocârlia din satul Zece Prăjini i-au cucerit pe Larry Hagman, Tom Jones, Sarah Jesica Parker care au dansat într-unul din cele 2500 de concerte live, susţinute de ei pe cinci continente. Eu i-am ascultat pe scena Festivalului ProEtnica de la Sighişoara, unde au cântat şi jazz şi au fost uimitori.

De asemenea, muzicanţii din Clejani („Taraf de Haidouks“  -„Taraful Haiducilor“), Teleorman, şi piesele lor au devenit un fenomen. În muzica pe care ei o cântă după ureche sunt dezvăluite toate bucuriile şi suferinţele ţăranului român. Povestea lor este incredibilă. Mulţi dintre ei bătrâni, neştiutori de carte, au ajuns pe marile scene ale lumii, de la Opera din Paris până la Carnegie Hall-ul din New York. Au câştigat premii internaţionale, au fost prezentaţi în publicaţii occidentale ca nişte intrumentişti inegalabili, au fost subiect de documentar şi au jucat în filme.

Suntem made in Romania

Însă cel mai irezistibil şi comic exemplu muzical, oferit video de cercetătorul Stoichiţă, a fost cel al prezentării celui mai şmecher dintre şmecheri, Florin Salam, care, din cauză că este furat la rândul lui de ai lui, cântă codat. Iar acest cod secret constă în nişte onomatopee, nişte improvizaţii de câteva minute, nişte lălăituri pe care nu le mai poate copia nimeni, zice el. A fost un şir de vreo trei şmecherii de câte două-trei minute, pe care Salam le înflorea apoteotic cu bolboroseli din ce în ce mai dese şi mai complicate. Şmecheria este tocmai aceasta, că ne surprinde, ne face să râdem de ridicol. Ideea este că între doi stâlpi, între două capete de melodie, se poate improviza, dar trebuie să recunoşti baza, cum este cazul lui Narcis şi al Mozartului lui. Şi cum peisajul muzical, îndeosebi al nunţilor, petrecerilor, dar şi al cortegiilor funerare, pare oarecum dominat de lăutărie, suntem ademeniţi de aceşti fabricanţi de emoţie care, unii dintre ei, reuşesc să entuziasmeze, să facă tălpile să ia foc sau să scoatem batista şi lovelele de prin geantă. „Chiar dacă eşti moldovean, ardelean sau oltean / Suntem made in Romania / Chiar dacă eşti bănăţean, regăţean sau ţigan / Suntem made in Romania. / Hai, hopa tropa, / Am intrat în Europa!”

Marii virtuozi ai lăutăriei

Această muzică lăutărească, devenită brand, un stil identitar şi cultural în special pentru mahalalele orăşeneşti dar şi, pe alocuri, pentru comunităţile ruale, este un hibrid alcătuit din tonalităţi balcanice, venite pe filieră turcă, şi muzica folclorică, printre cei mai cunoscuţi virtuozi numărându-se Fărâmiţă Lambru, Ilie Udilă, Nicuşor Predescu, Ion Onoriu, Gabi Luncă, Fănică Luca, Dona Dumitru Siminică, Marcel Budală, Gheorghe Dinicu, Romica Puceanu ş.a. O nouă generaţie de artişti celebri, alături de fanfarele din Zece Prăjini, face furori în concertele din străinătate, precum Anghel “Caliu” Gheorghe, liderul Taraf de Caliu (fostul Taraf de Haidouks) din Clejani, jud. Teleorman, un maestru al viorii care ridică publicul în picioare prin virtuozitatea interpretării. Taraful condus de Caliu a fost descoperit de etnomuzicologul Speranţa Rădulescu care i-a ajutat să-şi înregistreze piesele, în anii 1983 şi 1991, reuşind să-i facă astfel celebri. O revelaţie a fost şi pentru violonistul Yehudi Menuhin şi actorul Johnny Depp, ultimul jucând în filmul „Caravana tigănească” (2006), regizat de Jasmine Dellal, din New York, ce are ca subiect povestea a cinci fanfare de lăutari, printre care două din România, „Fanfara Ciocârlia” din Iaşi şi „Taraful Haiducilor” (acum,  Taraf de Caliu). Johnny Depp pledează în film pentru susţinerea culturii romilor şi împotriva discriminării.

„Corona, corona, aaau!”

Însă există şi altă faţă, una suburbană, a acestui gen, mai puţin agreată de publicul larg, în general: manelele cu versuri ce laudă opulenţa, banii, luxul, spre invidia duşmanilor generici, căci nu sunt definiţi. Un derapaj ce instigă  la ură şi discriminare de gen l-a înregistrat un astfel de cântăreţ, cu 20 de  milioane de vizualizări pe youtube, ajuns în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării din cauza versurilor: „Să n-o laşi să gândească / Să-i spui stop la idei / Să nu îi dai valoare decât ca la un câine / N-o duce la restaurant, ţine-o-n cas’ pe pâine”. Maneliştii s-au adaptat imediat acestei perioade de criză mondială, cauzată de Virusul Corona, şi au compus rapid câteva melodii şi versuri specifice: „Eram la magazin, ca să-mi iau un vin / Era coadă mare, n-am avut răbdare / Eu am strănutat, unu’m-a-ntrebat /Ai pățit ceva? Dă-te-n pana mea, eu am coroná / Lumea a fugit, casa s-a golit / Virus ipocrit, i-am nenorocit / Cu toți au fugit, dar eu i-am mințit / Corona, corona, aaau!” Închei pe un ton optimist, pentru că sunt şi variante patriotice: „Du-te virus, du-te, pleacă / Înapoi în China pleacă / Că românii sunt căliţi şi de viruşi şi de griji / Boala chiar de-i chinezească / Pe români tot nu-i apleacă / De-i pestă sau aviară”.

De ce occidentalii sunt entuziasmaţi de muzica lăutărească românescă? Pentru originalitatea, virtuozitatea, autenticitatea şi bucuria cu care lăutarii  cântă, fie că se află pe scenă, la Opera din Paris, fie că sunt la o nuntă dintr-un sat oarecare, ei cântă cu acelaşi entuziasm. Lăutarii din Zece Prăjini şi cei din  Clejani i-au cucerit pe străini pentru că au interpretat în mod deosebit nu  muzică ţigănească, ci melodiile româneşti tradiţionale – balade, hore şi sârbe – piese vechi, transmise din tată în fiu, care, încet-încet, se vor restrânge într-o arhivă sentimentală a trecutului.

Maria Dobrescu