Despre Paris și Reuniunea Comitetului ”Scriitorilor pentru Pace”

ian. 26th, 2020 | By | Category: Postcard

Un prieten, aflând despre reuniunile scriitorilor din PEN International care au avut loc, în ultimii 3 ani, în India, în Filipine…, se întreba, mai în glumă, mai în serios, de ce nu se întâmplă astfel de întâlniri la Paris, la Londra…Răspunsul este că sunt mai greu de organizat în capitalele occidentale mai sus pomenite; ca să nu mai zicem că, paradoxal, în ciuda distanțelor mai mici pentru participanții europeni, costurile sunt mai mari.Timp de două zile s-au desfășurat la Paris lucrările Sesiunii Intermediare a Comitetului ”Scriitori pentru pace”. Președintele ales anul trecut, eseistul și avocatul Emmanuel Pierrat, și-a asumat această provocare de a organiza împreună cu colegii lui din PEN Franța un program complex, ce a conținut promovarea Manifestului ”Democrația Imaginatiei”, rezoluții, discuții, întrebări, masa rotundă ”Rolul scriitorilor față cu mișcările contestatare”, informări cu privire la situația unor scriitori și jurnaliști privați de libertate în țările lor, precum și noutățile ori problematicile recente din cadrul diferitelor centre PEN, reprezentate la această reuniune.

La Paris lucrurile par a fi complicate, nu numai pentru cineva venit doar pentru câteva zile, dar mai ales pentru locuitorii Capitalei franceze. Am stat de vorbă, în aeroportul din Cluj și apoi în avionul care ne ducea la Bauvais, cu o veche amică, medic român, rezident în Franța de aproape 3 decenii. Pentru ea și familia ei, acasă înseamnă Arondismentul 16 din Paris. Doar că înțelege din ce în ce mai puțin ce se întâmplă cu Franța și, mai ales, cu Parisul. În mod normal, de câte ori te întorci ”acasă”, ar trebui să îți pară totul familiar. Problema e că, după fiecare întoarcere, chiar și după una care a durat doar o săptămână, Parisul i se înstrăinează tot mai mult. Amica mea vorbea despre tot felul de scenarii, zvonuri care circulă legat de orice. Confuzia este starea ei cu care încheie, de o vreme încoace, fiecare zi. În ceea ce mă privește, am constatat și m-au afectat perturbările zilnice ale traficului, din cauza unor mișcări de stradă, turbulențe, grupuri numeroase sau mai puțin numeroase de contestatari. Am avut parte de întreruperi, nefuncționări ale unor linii de metrou în fiecare din cele trei zile. Am ocolit, așa cum am fost sfătuită (chit că o anume curiozitate jurnalistică îmi dădea ghes) să evit cât pot apropierea de astfel de mișcări de stradă. Ele includ categorii diverse, cu nivel de educație diferit, cu grade diferite de gestionare a frustrărilor. Între revendicări vocale și frustrări manifestate furibund există o graniță foarte subțire, greu de gestionat atunci când forțele de menținere a ordinii încearcă, prin toate mijloacele, să intervină.

Când eu le-am vorbit colegilor despre mișcarea ”Vă vedem din Sibiu”, adică despre jumătate de oră de protest tăcut, între două dangăte de clopote, denotative și conotative, timp de 669 de zile în fața Sediului Partidului Social Democrat din Sibiu, până la căderea Guvernului Dăncilă, am fost un contrapunct.

Mișcările protestatare din Paris devin din ce în ce mai violente. Mulți protestatari spun că Emmanuel Macron trebuie să plece. L-am întrebat pe unul dintre cunoscuții mei, parizian get-beget, care este fondul recentelor nemulțumiri, legate de modificarea vârstei de pensionare, având în vedere că peste tot în Europa guvernele au avut sau au în vedere creșterea vârstei la care cetățenii țărilor lor vor ieși la pensie. Răspunsul a fost că în Franța, poate mai mult decât în alte state din Uniune, firmele se debarasează fără prea multe procese de conștiință, de angajații trecuți de 55 de ani, fiindcă aceștia necesită un fond de salarizare mai mare decât niște tineri, angajați pe aceleași locuri de muncă. Ori, un bărbat sau o femeie, în jurul vârstei de 60 de ani, cu greu își mai găsește un alt loc de muncă. Creșterea vârstei de pensionare ar însemna, în cazul acestor disponibilizați, un număr de ani mai mare în care să trăiască cu sabia șomajului deasupra capului.

Dar mi s-a spus, de asemenea, că nerespectarea zilelor și locurilor pentru proteste, anunțate în prealabil, blocarea din ce în ce mai intenționată a unor linii de metrou au ca scop transmiterea mesajului subliminal cum că anarhia a cuprins Parisul, că haosul impune revenirea la normal. Ori această revenire la normal poate fi făcută numai de o mână forte. Dacă ea se va numi Marine Le Pen, Hitler  (văzut pe prima pagină a unor reviste franceze), sau altcineva din această categorie dură, nici nu mai contează.

Franța este o democrație care pare că a obosit; articolele din presa culturală clamează tot mai mult vârsta ei venerabilă și vulnerabilitățile acesteia. La asta se adaugă personalitatea accentuată a doamnei Marine Le Pen, președinta partidului de extremă dreaptă Frontul Național, cotată ca unul dintre cei mai influenți o sută de oameni din lume, care pare să nu se împăcat cu ideea că a pierdut alegerile în favoarea lui Emmanuel Macron.

Între revendicări de stânga și un extremism naționalist de dreapta, melanjate adesea după toate regulile manipulării, Parisul pare în aceste zile obosit, fragil, așteptând ordinea care să fie adusă de o mână forte.

 

Mariana Gorczyca

 

 

 

 

Număr de vizualizări :807


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro