Lansarea cărții „Eminescu: Kavita / Eminescu: Poezii”, ediție bilingvă (bengali-română), la MNLR

iun. 18th, 2018 | By | Category: Agenda de carte

Vineri, 22 iunie 2018, ora 18.00, în grădina Muzeului Național al Literaturii Române din București, Str. Nicolae Crețulescu nr. 8 (în spatele Bisericii Albe), Editura Cununi de stele și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la lansarea cărții „Eminescu: Kavita / Eminescu: Poezii”, ediție bilingvă, bengali-română, traducerea în bengali fiind realizată de Amita Bhose, profesoară, traducătoare, exegetă a operei eminesciene – cu doctorat în Eminescu. Participă: Excelența Sa Thanglura Darlong, ambasadorul Indiei la București; Partha Ray, consilier al ambasadei Indiei la București; Carmen Mușat-Coman, editura Cununi de stele. Amfitrion – Loreta Popa, Muzeul Național al Literaturii Române. Actrița Rodica Mandache și studenții săi vor da glas poeziei eminesciene și Iuliana Nălățan va susține un recital de dans clasic indian. Cartea a apărut cu sprijinul financiar al Ambasadei Indiei la București. Intrarea este liberă, în limita locurilor posibile.

Detalii despre traducere:

În 1972 Uniunea Scriitorilor din România i-a acordat Amitei Bhose premiul pentru traducerea lui Eminescu în limba bengali.

Oare cum sună Eminescu în limba bengali, limba lui Tagore? La 49 de ani de la ediția apărută la Calcutta (1969) și care a reprezentat prima traducere în volum a lui Eminescu în Asia,  editura Cununi de stele publică o ediție bilingvă – în română și în bengali. Eminescu: Kavita / Eminescu: Poezii.

Luceafărul, Scrisoarea I, Veneră și Madonă, Împărat și proletar, Mai am un singur dor, Ce te legeni, De ce nu-mi vii, O, mamă… 35 de poeme eminesciene pot fi citite și în limba maternă a traducătoarei, Amita Bhose, cea îndrăgostită de versul eminescian într-atât încât a ales să trăiască românește.

Volumul Eminescu: Kavita, apărut în 1969 la Calcutta a fost primit cu căldură, cu uimirea de a fi întâlnit în paginile sale idei și sentimente atât de apropiate celor indiene. „Toată temerea mea, toată nesiguranța că nu voi reuși să-l prezint pe Eminescu în bengali așa cum era el cu adevărat s-au spulberat, volumul fiind prezentat în majoritatea publicațiilor din Calcutta ca un eveniment cultural major.” Prozatorul Parimal Goswami a notat: „Traducerea este cursivă și este realizată într-un limbaj atât de nuanțat încât nici nu pare o traducere”.

De-a lungul anilor, Amita Bhose  a fost întrebată cum l-au perceput indienii pe Eminescu. „Dacă Eminescu scade sau crește, ca valoare poetică, prin traducerea în bengali. De câte ori îl recitesc, găsesc alte profunzimi și alte înălțimi. Dacă aș ști care sunt dimensiunile lui Eminescu, aș putea să spun dacă a scăzut sau a crescut. (…) Cu cât trece timpul, descopăr alte valori ale lui Eminescu, deci nu sunt mulțumită cu traducerea mea. Nu știu dacă poetul crește sau scade, dar pierde, cu siguranță, opera; în altă limbă, pierde muzicalitatea. Are însă avantajul că limba bengali e foarte nuanțată și muzicală. Este una din cele 16 limbi oficiale ale Indiei, dar este una din cele mai dezvoltate limbi, ea a păstrat  toate frumusețile limbii sanscrite, la care a adăugat un vocabular foarte variat. Nu știu dacă în altă limbă mai există un atât de mare număr de onomatopee. Astfel, Peste vârfuri este o poezie născută dintr-o profunzime totală. Pentru aceasta mi-a trebuit un cadru clasic. Am constatat că nici o limbă modernă nu are posibilitatea să-i dea lui Eminescu tot ce a vrut să exprime. Pentru el a trebuit o limbă mai vastă, deci am folosit un stil „sanscritizat”, dar nemulțumirea mea este că cei care știu pe Eminescu nu pot să mă aprecieze, iar cei care mă apreciază nu-l știu pe Eminescu” (1986)

Dacă prima poezie eminesciană citită – Ce te legeni… – a cucerit-o prin dorul nemărginit din care a izvorât lumea, poezia îndrăgită de Didi este Mai am un singur dor. „Este o creație unică – afirmă domnia-sa – , unde Eminescu, „kavi” („poet-înțelept” – n. ed.) desăvârșit, a acționat ca mesager al marelui cosmos, în această poezie ritmul cosmic manifestându-se mai puternic decât oriunde în creația eminesciană. Nu știu dacă, încercând să explic, să nuanțez, nu banalizez cumva. Am tradus acest poem cu o rară plăcere, cititorii bengalezi receptându-l ca pe o poezie indiană. De ce au receptat-o în acest fel? Pentru că dragostea omului față de natură, integrarea sa în cosmos, singurătatea și enigmele existenței – atât de evidente la Eminescu – au reprezentat dintotdeauna punctele cardinale ale gândirii poeților indieni.”

Amita Bhose: „A fost cu totul neaşteptat. În paginile unui manual şcolar am dat de o poezie care m-a captivat pe loc, chiar dacă n-am înţeles-o perfect. Cu ajutorul profesoarei mele, sub a cărei îndrumare urmam un curs intensiv de limba română la Universitatea din Bucureşti, am priceput-o. Sub ochii minţii mele s-a revelat o pădure de plopi din toamna târzie – un codru dezgolit de vegetaţie, părăsit de vietăţi. Un codru care stă la cumpăna pustietăţii între cromatica verii şi albeaţa iernii şi care se leagănă cu crengile la pământ. Se leagănă între vară şi iarnă, toamnă şi primăvară, gol şi plin, amorţeală şi freamăt, viaţă şi moarte, creaţie şi anihilare. El mi-a sugerat imaginea lui Siva Nataraja, regele dansului cosmic, care creează cu un pas şi nimiceşte creaţia cu pasul următor. Asemenea zeului indian, acel codru pare a fi veştejit, dar sub mantaua lui de goliciune ascunde o imensă potenţialitate, o nebănuită forţă de regenerare. Codrul, rămas singurel cu doru-i, probabil acelaşi dor nemărginit din care a izvorât lumea, m-a cucerit.

Sentimentul cunoscutei poezii eminesciene, inspirată din creaţia populară românească, îmi era prea apropiat pentru a-l considera străin. Dar limba în care era alcătuit corpul ei stătea ca o barieră între mine şi poet. Instinctiv am luat un creion şi am început să transplantez sufletul poeziei în solul limbii bengali, limba mea maternă. A ieşit un fragment liric în metrul tradiţional payar, cu versuri rimate, egale, fiecare cu câte 14 silabe. Nu se simţea nici o discordanţă cu spiritul gândirii indiene. Era o operaţie reuşită, în care nu se observa nici o cicatrice.

După întoarcerea mea în India, când posedam cunoştinţe temeinice de limba

română, încercam să redau mesajul poeziilor lui Mihai Eminescu în bengali. Intenţia mea a fost să înţeleg spiritul poeziilor mai bine, să pătrund în profunzimea lor enigmatică şi ispititoare, să trăiesc zbuciumul prin care a trecut creatorul lor. O atare asimilare nu putea fi realizată decât în mediul limbii materne, limba în care am învăţat să gândesc.

Traducerea lui Eminescu n-a reprezentat pentru mine un experiment artistic sau un exerciţiu lingvistic; ea a constituit o experienţă spirituală, o trăire lăuntrică, pe care nu ştiu cum s-o definesc. Lucram şi lăsam să treacă un an, doi, iarăşi reciteam originalele, descopeream alte substraturi, sesizam alte nuanţe, şi refăceam traducerile.

N-aveam la cine să apelez pentru un eventual control. În India n-a fost un altul care să fi ştiut limba română în calitate de filolog. Nu aveam nici măcar un dicţionar român-bengali, ceva care nu există nici acum. Dicţionarul român-englez îmi comunica prea puţin. Spiritul limbii române, ca şi al lui bengali nu se prea potrivesc cu cel al limbii engleze. Dar tocmai aceste greutăţi mi-au adus deplina satisfacţie. Accesul meu la Eminescu a fost întru totul nemijlocit.

Au trecut zece ani până când am realizat o formă definitivă, care putea fi arătată lumii. Pe de o parte, mă simţeam vinovată de egoism, pentru că nu le împărţeam cu compatrioţii mei. Pe de altă parte, ezitam să fac un pas atât de îndrăzneţ. A traduce un poet inedit într-o limba îmbogăţită de marile spirite ca Rabindranath Tagore, a-l prezenta unui public critic şi exigent, aşa cum nu există în altă parte a subcontinentului, unor intelectuali cu o pregătire desăvârşită în literatura universală, era un act de curaj. M-am temut ca nu cumva notorietatea lui Eminescu să sufere din cauza neajunsurilor traducerii mele. În acest sens m-a liniştit un redactor cu experienţă de peste 30 de ani, care a parcurs manuscrisul. Aşadar, în august 1969 a apărut la Calcutta un volum cu 35 de poezii ale lui Eminescu, antume şi postume, tălmăcite în bengali, însoţite de o scurtă introducere în viaţa şi opera poetului. Volumul poartă titlul Eminescu: Kavita. Am dobândit cinstea de a fi prima traducătoare a lui Eminescu în India şi poate a doua în Asia. După câte ştiu, până atunci Eminescu fusese tradus în japoneză.

Reacţia generală a fost uimirea de a întâlni idei şi sentimente atât de asemănătoare celor indiene la un poet străin. Mulţi au simţit asemănările sale cu sensibilitatea poetică a lui Rabindranath Tagore. Cineva a şi convins pe un compatriot, fără să-i arate cartea, că Mai am un singur dor a fost creaţia unui poet bengalez din secolul trecut, al cărui manuscris a fost descoperit în arhivele unei biblioteci. Când i-a fost destăinuit adevărul, păcălitul n-a fost dispus să creadă că atâta dragoste faţă de natură, acele motive pastorale precum talanga ar putea exista la un scriitor european.

Apariţia volumului a fost salutată călduros în presa din Calcutta. Îmi permit să citez din câteva recenzii. Într-o cronică succintă în săptămânalul literar Amrita (13.3.1970), poetul Krishna Dhar a observat: „Amita Ray a tradus un poet, care deşi a trăit acum o sută de ani, a trecut prin chinuri artistice asemănătoare celor ale unui om de astăzi. Traducătoarea şi-a însuşit subtilitatea şi frumuseţea limbii în care au fost scrise poeziile. Cursivitatea traducerii şi alegerea cuvintelor ne-au fermecat.”

Prozatorul Parimal Goswami a scris în cotidianul Jugantar (31.1.1970): „Prin acest volum de poezie dintr-o ţară îndepărtată, traducătoarea a edificat o punte între două culturi, fapt pentru care literatura şi cultura noastră îi vor fi recunoscătoare.”

În Amrita Bazar Patrika, ziar în limba engleză, criticul Nikhil Sen a făcut o mai amplă prezentare a lucrării (19.10.1969): „Opera lui Mihai Eminescu, o mare lume din care a fost publicată postum, i-a influenţat puternic pe scriitorii şi gânditorii care l-au urmat. […] Versurile sale prezintă o îmbinare armonioasă a ideilor orientale şi occidentale. Poetul a fost profund impresionat de filozofia buddhistă. În acest sens ne referim la poezia Nirvana. […] Fără îndoială, Eminescu: Kavita este o contribuţie valoroasă în poezia bengaleză.””

AMITA BHOSE (Calcutta, 1933 – București, 1992)

În peisajul cultural românesc, cercetătoarea, scriitoarea, traducătoarea şi profesoara Amita Bhose are un loc aparte. Născută la Calcutta în 1933, într-o familie cu o bogată activitate culturală şi ştiinţifică, absolvă Facultatea de Chimie, Fizică şi Matematică a Universităţii din Calcutta, în 1953. În 1959, împreună cu soţul său, inginer geolog, vine în România, înscriindu-se la un curs de limbă şi literatură română, pentru doi ani. Se reîntoarce în India unde debutează în presa indiană cu articolul Rabindranath în România. E începutul unui lung şir de articole, în bengali şi engleză, despre cultura şi literatura română, din care face şi traduceri. În 1965 absolvă Facultatea de Bengali-Engleză la Universitatea din Calcutta iar în 1971 se înscrie la doctorat, cu o bursă din partea statului român, la Facultatea de Limbă şi Literatură Română din cadrul Universităţii Bucureşti. Și-a susținut doctoratul în 1975, cu tema „Influența indiană asupra gândirii eminesciene”. Din 1971 până la moartea sa va trăi în România, „ţara pe care a iubit-o poate mai mult decât mulţi dintre români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga, îndrumătoarea științifică a tezei). În India publică  traduceri în bengali din poezia română contemporană, din Sadoveanu, Marin Sorescu, iar piese ale lui I.L. Caragiale, Mihail Sebastian văd lumina tiparului și a rampei. În 1969 apare, în bengali, volumul Eminescu: Kavita (Poezii), prima traducere a lui Eminescu în Asia.

În 1972 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea lui Eminescu în bengali.

Între anii 1972-1991 predă, folosind numai limba română, cursuri practice de sanscrită şi bengali și cursuri teoretice de civilizaţie şi estetică indiană la Universitatea București. Redactează un Curs de bengali (1974), urmat de Dicţionarul bengali-român (1985) şi Manualul de bengali (1988, 2014), toate trei scrise de mână, cu ajutorul studenţilor săi, tipografiile nedeţinând caractere bengaleze. De-a lungul anilor, generaţii de studenţi au cunoscut, graţie dăruirii sale, limba şi literatura lui Tagore, publicând traduceri în revistele literare ale vremii şi susţinând spectacole în sanscrită şi bengali. Manualul de sanscrită, în trei volume, finalizat în anul morții, 1992, a apărut postum, în 2011- 2014.

Pe lângă activitatea didactică, Amita Bhose are o bogată activitate de traducător din bengali în română (este singura traducătoare a lui Rabindranath Tagore direct din limba bengali în română):  Scrisori rupte (antologie de scrisori) ; Dragostea încurcă, dragostea descurcă (piesă de teatru);  Soarele din prima zi (poezii); Amintiri (autobiografie); Inspirația lui Valmiki (dramă cântată); Cântecele dimineții (testament literar – poezii); Proverbe şi cugetări bengaleze, Povestea prinţului Sobur (basme bengaleze), (poezii ale lui Tagore); Radha și Krișna, de Chandidas. A tradus totodată din sanscrită în română: Natyasastra (tratat de artă dramatică),  Proverbe și cugetări sanscrite, Căruța de lut, de Śudraka. A stabilit textul Gramaticii sanscrite mici de Fr. Bopp, tradusă de Eminescu şi rămasă în manuscris, însoţindu-l de aparatul critic respectiv. Textul a fost publicat în 1983 în volumul XIV al Operelor lui Eminescu, editate de Editura Academiei. În 1978, Editura Junimea a publicat teza sa de doctorat sub titlul Eminescu şi India, reeditată în 2009 și 2011 de editura Cununi de stele. Până în prezent editura Cununi de stele a publicat șapte cărți care au ca subiect Eminescu: Eminescu și India; Eminescu și limba sanscrită; Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România; Maree indiană. Interferențe culturale indo-române; Proza literară a lui Eminescu și gândirea indiană; Cosmologia lui Eminescu; Eminescu și Tagore.

În presa străină şi românească, de-a lungul vieţii, a publicat, în periodice,  peste 56 de traduceri din literatura română în bengali şi din bengali în română, peste 90 de articole şi studii despre Eminescu, cultura română și indiană, fiind primul filolog indian care cunoștea limba română și creând o punte de legătură între cele două culturi. A susţinut mai mult de 100 de conferinţe şi emisiuni radiofonice şi a acordat peste 20 de interviuri pe teme culturale.

Cronologia detaliată a vieţii şi operei acestei personalităţi unice în cultura română este publicată pe site-ul    www.amitabhose.net

Opera sa e publicată în exclusivitate la editura Cununi de stele, de fosta sa studentă și colaboratoare, Carmen Mușat-Coman, care deține drepturile de autor.

www.edituracununidestele.ro

Număr de vizualizări :983


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro