Pe Mirce l-am cunoscut prin 1988. El era clasa a noua, eu a unsprezecea, la Liceul Pedagogic din Constanța. Primisem o misiune grea, de la profesorul Florin Pietreanu (care coordona cenaclul literar din Liceul Mircea-cel-Bătrân): să-i dau un premiu literar pentru o poezie. Cum naiba a luat copilul ăsta, un premiu literar pentru o singură poezie, în timp ce eu nu puteam să iau pentru un calup de poeme? L-am prins, într-o recreație, și i-am dat mapa albastră cu diploma cartonată & cărțile adjuvante. S-a bucurat de cărți, diploma a aruncat-o în ghiozdan, fără s-o citească, iar mapa albastră, chicioasă, de un albastru infinit, puțin spre ceruleum, mi-a trântit-o-n brațe (“să-i dăm mesagerului, ce i se cuvine”). Cu delicatețe. Cu aceeași delicatețe cu care a venit în cenaclu, devenind într-un timp foarte scurt un tânăr condei, care câștiga premii & drumuri prin taberele de creație naționale. Au urmat anii de lecturi comune, când mergeam la Biblioteca Județeană din Constanța (vis-à-vis de Catedrală) și citeam/scriam pe rupte în sala de audiții, ascultând Vivaldi, Mozart sau Rahmaninov. La un moment dat l-am dus în Coiciu, la o secție de împrumut a B.J.C., unde Mirce l-a descoperit pe Mircea Ivănescu [Poesii nouă (Dacia, 1982), Poeme nouă (Cartea Românească, 1983), Alte poeme nouă (Cartea Românească 1986)] iar eu pe Virgil Mazilescu (Guillaume poetul și administratorul). El pe Llosa (Conversație la catedrală, ediția din 1988, tradusă de Mihai Cantuniari), iar eu pe Papini (Un om sfârșit, ediția apărută în 1969 la E.p.L.U.). El pe Dimov, eu pe Sorescu. El pe Cărtărescu, eu pe Iaru. Schimbam cărțile-ntre noi, cum schimbă frații buni șosetele, iar hiturile anului nostru de lectură erau proaspătul roman Conversație la catedrală & superba antologie Aer cu diamante. Era atât de bine aprovizionată biblioteca din Coiciu, încât devoram, săptămânal, câte zece cărți, fiecare! La un control psihiatric puteam fi diagnosticați, fără probleme, cu toxiinfecție beletristică acută…
În decembrie 1993, Mirce m-a adus în Cenaclul de Marți, care începuse în vechiul sediu al Universității Ovidius. M-a salvat, după ce lipsisem vreo doi ani din Constanța. Am început să retrăiesc în umbra scris-citititului, cum îi plăcea lui să spună. Acolo, în cenaclul ăla supermișto, coordonat de Marin Mincu, am citit din primul meu volum, Anticulinare, pe care mi l-a publicat Cis la Arhipelag… A urmat ASALT-ul, Suplimentul de Marți până luni al ziarului Observator, Revista de Marți, proiecte în care Mirce a crezut, proiecte care au spart, puțin câte puțin, plasticul ovid, transparent & foarte elastic, care vidase, în ultimele decenii, orașul Constanța.
Eu sunt amicul “nedespărțit și siamez”, din “Mircea Țuglea – Auto-bibliografie”, un amic (oare, în cazul ăsta, vine de la ceva foarte mic?) care l-a părăsit, până la urmă, și a fugit în Sulina, apoi în București, care a fost insensibil la problemele lui, dar care l-a iubit, așa cum știe el s-o facă…
Cu două săptămâni înainte de teribilul accident din data de 19 august (când i s-a făcut rău, în mare…) m-am văzut cu el de câteva ori. Sau, mai bine zis, am petrecut cu el câteva zile. Era schimbat fizic & dispăruse din el condotierul polemic, cu care-mi făcea plăcere să mă duelez… Era luminat, deja, de o altă lume! Ne plimbam pe faleza de lângă Cazino și discutam despre romanul lui, Grazia, care o să apară la Polirom, când am ajuns la aceeași concluzie: Viitorul romanului va fi romanul distopic, sau nu va fi deloc! La scurt timp, Mircea a adăugat, șăgalnic, în dulcele stil Mincu: O să vezi în toamnă, cât de distopic poate să fie romanul românesc…
Până la urmă, dispariția lui stă tot într-o distopie. În care colegii de la Universitatea Ovidius îl ejectează (…era angajat la plata cu ora, chiar dacă muncea de zece ori mai mult!), veleitarii locali profită de el, de fiecare dată, iar Uniunea Scriitorilor, reprezentată de Manolescu, n-a pomenit un rând la moartea lui! Pe situl oficial al U.S.R., nimic, pe situl U.S.R.-Filiala Dobrogea, nimic (știu, era membru în Filiala București Poezie), în revistele culturale care apar sub sigla uniunii, nimic. N-au trimis o floare (o coroană îi costa prea mult!)! L-au pedepsit, pentru că era membru în Grupul pentru Reforma U.S.R. …
Ca și Paul Celan, Mircea Țuglea a murit în apă & a trăit cu totul într-o literatură mică, care nu l-a meritat.
Grigore Șoitu
