A fi, cu adevărat, omul–condei înseamnă a purta pe umerii tăi o mare responsabilitate, aceea de ”purtător de condei” (după cum precizează Alexandru Lascarov-Moldovanu, un mare scriitor creştin de secol al XX-lea), stilată esenţă a moralităţii. Creatorul nu are voie să se joace cu destinul cititorului său. Vrem ori nu vrem, acceptând, ori ba, „scufundarea în apele vieţii” e marea probă de foc întru dorinţa fiecăruia dintre noi de a dobândi frumuseţea de „perlă” ca ”purtător de condei”. Cu mai mult sau mai puţin efort, în toată viaţa noastră, putem „păstra” sau „împodobi şiragul de perle” ale virtuţilor noastre. Spre acest ”colier” aspirăm cu toţii – spre cununa aleselor virtuţi. Depinde numai de noi cum va arăta această ”corolă„, atunci când făclia vieţii se va mistui, încet-încet, şi dacă şiragul de perle va străluci în „cetatea luminii” sau va rămâne din noi doar „spuma nimicniciei noastre”, conform judecăţii lui Mihai Eminescu.
Să nu uităm că acest traiect al înfloririi noastre este sugestiv creionat şi de poetul transilvan Dominic Stanca. Astăzi, 31 ianuarie, să aprindem o lumină pentru acest fiu al Ardealului. S-a născut la Cluj, la 31 ianuarie 1926. Şi ca poet, şi ca actor, s-a impus prin sensibilitatea sa nativă. Mai toţi cei din familia istorică Stanca – au lăsat urme înstelate după ei. Tatălui său, prof. univ.dr. Dominic Stanca i se datorează fondarea a două spitale, unul în Cluj – şi un altul la Orăştie. Dar numai Orăştia-l omagiază, cu recunoştinţă evlavioasă în fiecare an. Clujul, se pare, are mult mai multe alte priorităţi!
Dominic şi verişorul său Radu Stanca, fost-au două flori pe altarul foii de scris. Două flori împădurind timpul în veşmânt de tainică amintire. Două flori – bisturiu tăind vertical două vieţi. Două flori – unde de râu, balsam mângâietor. Două flori, cu har şi dar. Un adevăr contrazis de-această reflecţie, deloc de neglijat: „Darul scrisului îl au mulţi; harul scrisului îl au puţini”. (Dominic Stanca).
Da, Radu şi Dominic, verişori din prima generaţie pe linie paternă, Stanca, s-au despărţit într-această viaţă – prea tineri fiind. Mult prea tineri. Ceea ce i-a unit nu a fost legătura de sânge, ci ceva mai mult: Arta. Arta cu a mare. Asemenea, Sibiul poeţilor cenaclişti, acolo unde, în primul rând Radu, s-a maturizat. Poate de aceea se şi consideră: „cel mai frumos din oraşul acesta”, pentru că acolo s-au îmbrăţişat Poezia, Prietenia şi Iubirea.
Dacă Dominic preferă nostalgicul vers, refugiat în implantări cu iz legendar, patriotic şi mai ales evocativ, verişorul său, Radu, este mult mai profund. La timpul respectiv, Radu este primul din familie care va îndrăzni să scrie despre rănile nevindecate ale sufletului său, despre ruptura de oraşul visurilor sale, Cluj.
Dar cum 31 ianuarie înseamnă ziua de naştere a lui Dominic Stanca, să recompunem o imagine dragă, de esenţă simbolică:
„Într-o zi am ieşit în câmp / să-mi regăsesc amintirea. / Tu erai acolo: o fragedă nalbă. // Într-o zi am intrat în crâng / Să-mi întâlnesc tinereţea. / Tu erai acolo: o salcie albă. // Într-o zi am rămas pe colină / Să-mi aştept veşnicia. / Tu erai acolo: tăcerea, pământul, / Eu eram acolo: vântul, cuvântul” [Dominic Stanca – Un ceas de hârtie (Bucureşti, Editura Eminescu, 1984, p. 182), ciclul Lirice. Vesperale II].
„Într-o zi”, poetul „a ieşit” să-mbrăţişeze iubirea. Şi-acea imagine împurpurată s-a oglindit în faldurile tinereţii, vrând a dăinui, de-a pururi. Ea traversează toate etapele viului, pentru a înmiresma apoi, şi eternul timp al nefiinţei.
Interesante interconexiunile semantice create de formele verbale: „am ieşit” (o perspectivă a prezentului în trecut) şi „eram” (o perspectivă de prezent a trecutului). Subtil raportul tu – eu, un Tot al căutărilor („tu”) şi-al regăsirii („eu”). Versul-refren invocă cele trei trepte ale existenţialului nostru: tinereţea feciorelnică şi cea a rodniciei („o fragedă nalbă”, „o salcie albă”), urmată de statornicia şi fidelitatea faţă de magma străbună („tăcerea, pământul”). Şi-ntr-această îmbrăţişare, cuvântul se doreşte – lumină.
Da, Cuvântul Poetului Dominic Stanca degajă Lumină întru duioasă Amintire.
Livia Ciupercă, UZPR
Pentru Dominic Stanca, cel înzestrat de Dumnezeu cu harul scrisului, ce a curs divin si sensibil din mintea sa ageră, atingând nemărginirea „tăcerii pământului” şi din sufletul său poetic, ce a „îmbrăţişat iubirea” în lumina versului său înmiresmat, candela neuitării lui picură şi acum „tainică amintire” în inimi simţitoare.
Mihai Caba
Amintirea lui, floare de Crin!