În perioada 25 ianuarie – 22 februarie 2016, Institutul Cultural Român de la New York celebrează Sărbătoarea Națională a Zilei Unirii Principatelor Române (24 ianuarie) prin expoziția fotodocumentară intitulată “1859: Epoca Unirii, părinții Unirii”.
Expoziția cuprinde imagini de epocă ale unor importante centre urbane (Iași, București, Galați), precum și o galerie evocatoare de portrete ale celor mai de seamă “părinți fondatori” ai statului național modern roman – Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ion C. Brătianu și Dimitrie Brătianu, Vasile Boerescu, Mitropolitul Nifon, C. A. Rosetti, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, g-ral Ioan Emanoil Florescu, Ion Ghica, Barbu Catargiu ș. a. Alte imagini și portrete evocă, succinct, legăturile consulare ale Principatelor Unite/România cu Statele Unite ale Americii, din timpul președinților James Buchanan, respectiv Abraham Lincoln.
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. “Unirea cea Mică” – fără de care nu ar fi fost posibilă Marea Unire, de la 1 Decembrie 1918 (proclamată drept Ziua Națională a României) – este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor Principate, la 5 ianuarie, în Moldova, și la 24 ianuarie 1859, în Țara Românească.
Unirea din 1859 a fost un proces complex, bazat pe identitatea etnică, lingvistică, culturală, religioasă, socială și economică a locuitorilor din cele două state românești extracarpatice (identitate extinsă și la Transilvania, în sensul larg al termenului). Etapa finală a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc, în 1857, a dus la Convenția de la Paris, din 1858, o înțelegere între marile puteri europene ale timpului, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean, col. Alexandru Ioan Cuza, a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le, pentru început, într-o uniune personală.
Alexandru Ioan Cuza (20 martie 1820, Bârlad – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania, reînhumat la Biserica m-rii Trei Ierarhi, din Iași) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. Devenit domnitor (1859 – 1866), Cuza Vodă a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și a Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul otoman) și Puterile Garante și, apoi, pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu un singur Parlament și un singur guvern.
