Marţi, 21 aprilie 2015, ora 18.00, la Librăria Cărturești Verona (terasă) din Bucureşti va avea loc un dialog cu Cristian Teodorescu despre romanul său, ”Șoseaua virtuții. Cartea Cîinelui”, recent apărut la Editura Cartea Românească, disponibil şi în ediţie digitală. Invitați: Aurora Liiceanu şi Florin Iaru. Moderator: Bogdan-Alexandru Stănescu.
”Șoseaua virtuții. Cartea Cîinelui”, un roman despre cine şi cum a făcut avere după 1989, despre corupţia omniprezentă a clasei politice româneşti şi relaţiile ei ascunse cu fosta Securitate rebotezată în fel şi chip. O mărturie despre jocurile de putere subterane şi lupta pentru cîştigarea unor poziţii dominante în noile ierarhii, fenomene care au măcinat întreaga societate şi au ajuns pînă la cel mai înalt nivel în stat. În tot acest univers halucinant, pe cît de delirant, pe atît de imoral, au fost atraşi şi oameni oneşti, dar naivi, care nu au realizat la timpul potrivit că astfel devin simple unelte mînuite de cei care le trasau destinul, fără ca măcar să-i întrebe, dispreţuindu-i, dar folosindu-se de ei cu cinism. Ca şi personajul principal din romanul lui Cristian Teodorescu, ei s-au lăsat purtaţi de un val ademenitor, au făcut compromisuri şi au sacrificat uneori tot ce aveau mai bun – familie, profesie, idealuri, chiar şi propria conştiinţă – pentru nişte iluzii ce aveau să se dovedească efemere. Idolii cei noi se arată a fi cu mult mai răi decît cei care din trecut, cu chipurile turnate în bronz, ne fac un semn cu ochiul, perfid sau complice, de pe soclurile unor statui. Iar Şoseaua Virtuţii, privită dinspre blocurile cenuşii care o mărginesc, e pentru mulţi drumul celor fără de speranţă, un drum ce duce spre nicăieri.
«Cînd m-am mutat, în anul 2003, din Drumul Taberei pe Şoseaua Virtuţii din cartierul Militari, mi s-a părut că am ajuns la capătul lumii. Unul dintre băieţii mei, care pînă atunci se ducea, duminica, la biserica Răzoare, înainte de meciul de fotbal cu prietenii săi, mă întreabă după ce am ajuns aici: „Mă, tată, tu ştii unde stăm noi acum?”. În Militari, îi răspund. „Dar tu ştii ce e Militari?” Un cartier, ce să fie?! „Nu, e comuna Militari! Ne-am mutat la ţară!” Aşa scria pe pisania bisericii din cartier, ridicată în secolul al XIX-lea. După cîţiva ani, pisania a dispărut, ca şi cum ar fi fost o consemnare de ruşine. Atunci m-am gîndit să scriu ceva despre cartierul Militari, fosta comună cu cazărmi şi case din prelungirea Palatului Cotroceni, care azi e mai mare decît multe oraşe mari din ţară.» (Cristian Teodorescu)
Cristian Teodorescu s-a născut la Medgidia, în 1954. A absolvit Facultatea de Filologie, secţia română-engleză, a Universităţii din Bucureşti. A început să scrie proză de la 14 ani, pentru revista Vînătorul şi pescarul sportiv. A debutat editorial în antologia Desant ᾽83 (Cartea Românească, 1983). În 1985 îi apare volumul de povestiri Maestrul de lumini, la Editura Cartea Românească (reeditat în 2005), urmat în 1988 de romanul Tainele inimei, la aceeaşi editură. În 1991 publică la Editura Alex Faust repovestit băieţilor mei, Petre şi Matei, apoi Povestiri din lumea nouă (RAO, 1996), Îngerul de la benzinărie (povestiri, Paralela 45, 2002), Maestrul de lumini şi alte povestiri (Curtea Veche, 2005) şi romanul Medgidia, oraşul de apoi (Cartea Românească, 2009; Polirom, 2012).
Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1986), Premiul Academiei Române (1990), Premiul pentru proză scurtă al USR (1997), Premiul pentru roman al USR (2010) şi alte cîteva premii ale unor ziare şi reviste.
Povestirile sale au fost traduse în Olanda, Franţa, Statele Unite, Muntenegru, Polonia şi Ungaria.
