Cărţi care nu se răcesc şi anotimpuri transformate de scriitorul Ştefan Mitroi

apr. 9th, 2015 | By | Category: Postcard

Există cărţi care ne locuiesc, multă vreme după lectura lor, rămân cumva, încorporate în fiinţa cititorului, proaspete şi calde.  Nu se răcesc, cum părea să creadă autorul Ştefan Mitroi, despre care scriu acum. Ba dimpotrivă, aş spune, se sedimentează în memoria afectivă şi atunci când vorbeşti despre acele cărţi, eşti cumva, detaşat de impactul puternic al primei lecturi.

Se întâmplă cu volumele citite ca şi cu unii oameni. Pe care îi porţi de-a lungul vieţii şi al memoriei, pentru a observa într-un târziu că te însoţesc de aproape o viaţă. Îl cunosc pe domnul Ştefan Mitroi de douăzeci de ani. ,,Alte glasuri, alte încăperi”, eu, un reporter ce de-abia intrase în TVR, într-un birou spaţios al ,,matinalului” de atunci, domnia sa, jurnalist experimentat şi redactor şef adjunct. Ce contează în economia poveştii de acum este că, cel puţin pe mine, şi pe vremea aceea, m-a tratat ca pe un egal, atunci când m-a prezentat unei edituri: ,,colega mea!”. Acesta este un stop cadru din tinereţe care nu se uită.

Scriitorul Ştefan Mitroi este, după cum se ştie, plurivalent. A scris şi publicat volume de versuri, proză scurtă, literatură pentru copii, romane, teatru, reportaje. A ştiut, se pare, că aceasta este partea cu har a destinului domniei sale, scrisul. Este un autor prolific, dens şi esenţializat care copleşeşte cititorul prin consecvenţă şi dăruire, prin sensuri şi semnificaţii. Despre cărţile domnului Ştefan Mitroi s-a scris mult, de către oameni specializaţi. Ceea ce încerc acum este o cronică de cititor a două volume pe care le-am primit în acelaşi timp şi le-am citit, pe nerăsuflate. Le găsesc acum firul roşu, continuitatea. Este vorba despre copilărie şi îmbătrânire.

Să locuieşti într-un lătrat de câine

Este un volum care plânge viaţa jefuită de rădăcini şi aripi a copiilor străzii. A sufletelor nemărturisite din canalele lumii noastre. M-am întrebat perplexă, cum a pătruns acolo, autorul Ştefan Mitroi. Cu ochi vulturesc de reporter, de documentarist, cu inimă frântă de poet, cu empatia unui creştin? Ce matematică l-a învăţat pe scriitor să treacă prin mintea unui amărât, marginal al sorţii, cuvintele: ,,Ar trebui să învăţ să număr până la un milion, ca atunci când oi avea din nou păduchi să pot să-i număr”. Ce fel de identificare cu sufletele schingiuite de abandon au scris: ,,Pot zice că-mi este atât de foame încât doar gândul că nu o să pot face rost de mâncare în curând e singurul lucru din lume care mă sperie. În rest, nu îmi este frică de nimic.” ?

Îl citez pe exemplarul poet Ciprian Chirvasiu care scrie pe coperta acestui volum: ,,Un poem-capodoperă al scriitorului Ştefan Mitroi. Aparent, tema este promiscuitatea proximă şi lăuntrică a copiilor străzii României contemporane (…) Este un spaţiu unde vina nu se mai poate pasa”.  Am simţit că ,,vina” este preluată parţial, de către scriitor care nu poate topi în cuvinte realităţi pe care nu le-a trăit sub formă de coşmar. Le-a asimilat, le-a subântins biocâmpului său şi le-a livrat societăţii, între coperţi. Am văzut cartea ,,Să locuieşti într-un lătrat de câine” ca piesă de teatru şi ca scenariu de film. Fără să fie nevoie de vreo adaptare, replicile sunt aât de bine scrise, încât se spun singure: ,,Şi acum, îmi zice după asta Câine, ce facem? Păi ce să facem, zic eu, ne întorcem acasă. Acasă e atunci când se umple cerul de stele şi simţi dintr-o dată nevoia să le numeri cu glas tare. Dar numai până la o sută.”

Nu ştiu dacă volumul ,,Să locuieşti într-un lătrat de câine”, semnat de Ştefan Mitroi, a ajuns la mai marii lumii, cei care sunt plătiţi să gestioneze această robie de suflete care prizează delicat aurolac, tânjind lumina zemoasă a normalităţii. Ştiu doar că eu, citind această carte, locuiesc tot mai des în coşmarul lătratului de câine.

,,Guantanamo”, despre închisoarea bătrâneţii

Câteva decenii din viaţă, nici măcar nu ne gândim că există. Că face parte din viaţă, că ne este sortită prin naştere, că nu ne iartă. Vorbesc despre bătrâneţe. Scriitorul Ştefan Mitroi imaginează o ipoteză şoc, aceea în care o tânără mireasă azi, se trezeşte îmbătrânind rapid şi devine hoaşcă foarte repede. Ceea ce se întâmplă în romanul ,,Guantanamo”, unei întregi comunităţi. S-a considerat, în realitatea ficţională a romanului că poate fi o boală. ,,Adică bătrâneţea să vină imediat după tinereţe. De ce însă în chip atât de brusc şi cu iuţeală?”  Când îţi pierzi tinereţea, niciun avocat de succes, nicio instanţă supremă, niciun 112 nu te mai poate repune în drepturile despre care credeai că ţi se cuvin. Asta spune în roman Ştefan Mitroi, cu un tragism de dincolo de bolile şi spaimele lumii. Vorbeşte despre ipoteza îmbătrânirii fulgerătoare, în care ,,maşina salvării era toată ziua în mişcare, pentru ca echipajul ce o însoţea să constate, când ajungea unde era chemat, că a bătut pentru a nu ştiu câta oară drumul degeaba.”

Am încercat să citesc acest roman magic, straniu şi înspăimântător, într-o adiere optimistă. Să îmi spun, în fiecare dimineaţă: ,,Ce bine că nu am 80 de ani!”  Să preţuiesc fiecare secundă de viaţă, privind spre icoană cu gândul: ,,minunea se poate întâmpla azi!”. Despre icoane, Ştefan Mitroi a scris într-un alt roman pe care îl semnează că ,,au exact atâta putere câtă le dăm noi.” Şi acesta este un gând încurajator.

Revin la ,,Guantanamo” şi la acest titlu atât de incitant pe care e timpul să îl asimilăm cu multă atenţie. Fără să ne putem imagina torturile demonice la care au fost supuşi sortiţii acelui lagăr. Ci doar să ne gândim că ,prin însăşi clipa ce trece, se termină şi viaţa noastră. Am înţeles destul, am iertat destul?

”Poate că oamenii, aşa cum se opresc din creştere, se opresc şi din îmbătrânire într-o zi.” scrie Ştefan Mitroi.  Spre finalul unei cărţi care ne asurzeşte cu un semnal de urgenţă şi ne determină, poate, să ne gândim ce am vrea să ni se scrie pe cruce. Mie, cândva, într-un interviu, scriitorul Ştefan Mitroi mi-a spus. Mi-a spus că pentru posteritate, în memoria sa, ar vrea să rămână scris: ,,A fost un om bun”.

Trecerea de la copilăria mutilată, ,,Să mori într-un lătrat de câine” (Editura ,,Tracuş Arte, 2014)  la temniţa bătrâneţii, ,,Guantanamo”, (Editura ,,Rao, 2014) dă seamă despre căutările şi edificările unui scriitor născut nu făcut, căruia, ar trebui să îi mulţumim. Eu, una, îi mulţumesc din suflet!

Un final retoric cu fulgi de primăvară, în Teleorman

După vreo 15 ani de televiziune, am vrut să îi mulţumesc concret scriitorului Ştefan Mitroi. Pentru tot ce scrisese şi tot ce însemna în literatură, pentru toate poemele şi romanele, pentru acel îndepărtat, ,,colega mea!”. I-am spus că aş vrea să îi fac un portret de scriitor, pentru arhiva TVR, o emisiune.  Ne-a invitat să filmăm, într-o localitate din Teleorman, locul originii domniei sale, al copilăriei, al devenirii. Era primăvară şi ploua câineşte. Când filmam la mormintele părinţilor săi, noroiul săpa adânc în gleznele aducerilor aminte. În schimb, peste nici o oră, când Doru Tufiş a început să cânte, pe versurile lui Ştefan Mitroi, ,,Cade iarna, peste satul meu!”, chiar a început să ningă, de-adevăratelea. Cerul era senin, ningea peste Teleorman, în curtea lui Ştefan Mitroi, cu fulgi mari şi limpezi, ca în poveste. Există filmarea, există mărturii. Atunci m-am întrebat unde se termină realitatea şi unde începe povestea.  Atunci am înţeles ce pot face gândurile şi trăirile unui scriitor puternic. Pot schimba anotimpurile.

Clara Mărgineanu

Număr de vizualizări :1828


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro