În perioada 5-14 iulie 2014, a avut loc cea de-a V-a ediție a Simpozionului internațional de artă vizuală ARTHOUSE Wolfsberg/Gărâna, cu titlul MY HOME WAS MY CASTLE.Veronica KIRCHNER a participat la acest eveniment şi a scris un text despre artiştii invitaţi şi despre atmosfera unui spaţiu de poveste. „Dacă ai avea posibilitatea să ai amintirile altcuiva, ce ai face, ai accepta? A fost prima întrebare pe care mi-a pus-o Ema sub umbrela verde a unui copac din Gărâna. Acum, acasă, aplecată asupra amintirilor – mi le doresc pe ale mele. Arhitectura memoriei mele este cea a unei case cu încăperi senine, cu perdele ca pleoapele albe la fereastră, cu flori ca mărgelele căzute la glezna treptelor, cu o gradină plină de coloane din marmora mestecenilor. Este arhitectura ARTHOUSE Wolfsberg/Gărâna.Participarea la cea de-a V-a ediție a Simpozionului internațional de artă vizuală ARTHOUSE Wolfsberg/Gărâna, din perioada 5-14 iulie, cu titlul MY HOME WAS MY CASTLE, mi-a fost precum o reeditare în destinul propriu a poveștii Alice în Țara Minunilor. În poveste Iepurele Alb întreabă de unde să înceapă scrisoarea, răspunsul Împăratului era: să înceapă cu începutul, să continue şi să se oprească atunci cînd dă de sfîrşit. Orice început de călătorie este un risc, căci vei putea pleca într-un loc care te va transforma, iți va modela plastelina gândurilor, a trăirilor sufletești, tabla de șah a lumii interioare este în dinamica mișcărilor“, a scris Veronica KIRCHNER.
Prietena mea, artista Elisabeth OCHSENFELD, îmi făcea la începutul anului invitația de a lua parte la simpozion, un simpozion pe care îl organizează anual, din 2009, și pe care îl plănuiește cu minuoțizitatea țesătoarei, de la titlu, temă, data desfășurării, până la vernisaje.
La început de iulie, la puțin timp după ce Sânzienele încing cuptorul verii, plec spre Gărâna, într-o mașină condusă de Ioan TAȘI, și el invitat la simpozion pentru a face fiecărui artist invitat un film-portret. De la hanul La Răscruce, în curtea căruia avea loc în urmă cu 18 ani prima dată Festivalul de Jazz Gărâna, cu câteva cărți sub braț primite în dar de la sculptorul Bata Marianov, merg pe jos spre ARTHOUSE Wolfsebrg/ Gărâna, mă urcă strada pe cocoașa ei, case cu burta albă și cu ochi încercănați de timp în albastru mă privesc iscoditor, nu e nimeni pe stradă, un câine mă urmărește plictisit, are urechi bosumflate, sub un buchet de frunze, la cotul străzii, mă trezesc din gânduri. Aici este, este o casă care mă face să zâmbesc de când o văd pentru prima dată. Poarta mi se deschide însă larg, ca îmbrățișarea cu care mă primește Lili în Casa Artelor, cea pe care o numește ea cu tandrețe casa bunicilor. Este o casă tradițională, pe care a cumpărat-o în anul 1991 din dorul profund de a avea o casă a bunicilor, și pe care, de cinci ani, timp de o săptămână, în perioada Festivalului de Jazz Gărâna, o transformă în rezidență pentru artiști.
Cheia mare de la poarta ARTHOUSE, aurie, grea și caldă în pocalul palmelor mele, știe doar să deschidă, niciodată nu va fi știut să te lase să pleci emoțional înapoi așa cum ai venit. Se lasă seara peste sat dar este dimineața întâlnirii mele cu artiștii invitați: Carmen BAYER (Timisoara), Sorin BIJAN (Timișoara), Adrian SANDU (Arad), Ema HARRIS SîNTAMARIAN (USA).
Inas AL-SOQUI (USA) și Costin BRĂTEANU (Timișoara) au fost nevoiți să plece pentru câteva zile, vor reveni însă la vernisajul expoziției de la Galeria TRIADE, cu ei stau de vorbă pe o terasă în Timișoara, înainte de plecarea mea spre Gărâna. Costin este un invitat des la Simpozion, pentru Inas – care, alături de Ema și de scriitorul australian Ross DONLON, este oaspete ce dă simpozionului caracterul internațional – este prima invitație aici: “Majoritatea rezidențelor la care am luat parte până acum au avut o temă lejeră, erau pe plată si trebuia să produc ceva. Aici, la Gărâna, a fost o provocare prin faptul că am avut o temă concretă- Arhitectura satelor germane de la poalele Munților Semenic– și prin faptul că lucrările le lăsăm aici. Altfel lucrezi la ele, altfel te gândești la ele când le creezi, colajele mele sunt precum poveștile, trebuie sa am deci grijă cum le spun, căci ele rămân și peste ani și vor fi văzute/ascultate de oameni. Să lucrez în grup, aici la Gărâna a fost minunat, am lucrat și am râs, și am legat prietenii noi”. Costin îi continuă gândurile, “motivul principal pentru care acest simpozion are succes în fiecare an, și pentru care vin cu mare drag ori de câte ori sunt invitat și pot este în primul rând Lili, Elisabeth OCHSENFELD, ea este liantul dintre noi toți, ea este sufletul organic al acestor întâlniri. Simpozionul de artă de la Gărâna este un punct de întâlnire între artiști, un fel de atelier comun, este ca și cum am fi, din nou, la școală, așa cum spunea și Inas, aici învățăm unii de la alții, ne inspirăm reciproc”.
Cu câtă bucurie mă regăsesc în fața ARTHOUSE o zi mai târziu, locul acesta de întâlnire e ca o tablă de șah, piesele sunt mereu în mișcare, mai târziu ni se vor adăuga și artiștii Nicolae UNGAR (Reșița/Rudărie), Camil MIHĂESCU (Timișoara), și poetul Alexandar STOICOVICI (Timișoara). Căci la ARTHOUSE Wolfsberg/Gărâna nu locuiesc numai oameni, aici se întâlnesc arta vizuală, literatura și muzica. Lili intenționează să adune toate lucrările și textele într-o colecție, căci ele sunt “elemente salvatoare ale unei valori pe cale de dispariție, valorile satelor germane din această zonă, sate care ne-au oferit un model de viață, de supraviețuire, de măiestrie etnografică, de simplitate a traiului, de consecvență, de inventivitate”. Colecția de lucrări o va dona Județului Caraș-Severin. Printre textele din anul acesta, pe lângă cele ale lui Ross Donlan si Aleksandar Stoicovici, se va afla și unul semnat de Răzvan GEORGESCU, un prieten de suflet al ARTHOUSE, care, din motive de sănătate, nu a putut fi, din păcate, alături de noi.
La masa de seară ne întâlnim cu toții în povești, în glume, în anecdote, bancuri și jocuri, sar cuvintele de la unul la altul, își pornesc zborul prin noi ca baloanele multicolore de săpun, pe terasa Gasthaus Cristl Pensiunea Gărâna cealaltă gazdă a noastră, Marius, apare in prag, cine mai vrea un vin? eu, eu, eu – ecoul se rostogolește peste dealurile pe care Lili le-a desenat, le-a format și reformat în culori în ciclul După Obcini. Zilele și nopțile își pierd chipul, îmi amintesc însă trăsăturile lor, într-o seară în atelier se aude La Valse D‘Amelie, dansăm, Ross stă la fereastră, în tricoul său alb pare o amprentă în laptele perdelei, scrie și întoarce paginile, foșnetul lor este un acord peste muzica de jazz ce se înalță o dată cu aburii din Valea Lupului, unde tocmai începe Festivalul de Jazz, natura își scrie poezia proprie pe creștetul mestecenilor, Beauty, câinele vecinilor aleargă după o vietate numai de el vazută printre căpițele de fân, latră din când în când la luna nepăsătoare, suntele clapelor de pian sunt îngânate de clicul aparatului de fotografiat. Două ateliere sunt îngemănate în curtea ARTHOUSE, și, acolo unde peretele e coasta lor, eu mă opresc și îi privesc, “dacă ai fi în armată, ai fi un lunetist”, îmi șoptește o voce la ureche și apoi se stinge nedefinită în întuneric.
Sorin Bijan, în salopetă albastră, duce o mână la ochi, măsoară proporțiile, pe pânză se nasc omuleții, sufletele caselor acestui sat, mereu aflate în mișcare, așa ca frunzele nucului din curtea de la Gasthaus Cristl: “este mereu de dorit un numitor comun într-o expunere artistică, de aceea mișcarea este prezentă în toate cele patru lucrări ale mele; asta este miraculos, noi, oamenii, ne aflăm mereu în mișcare, bântuim. Fiecare omuleț, suflet al satului, își are locul lui bine definit în lucrare, eu m-am poziționat deasupra lor, deasupra mea, deasupra Sinelui, când i-am desenat, sunt oameni, dar sunt în același timp și titani. În fiecare dintre ei sunt eu. Atunci cand vin aici în sat, la Gărâna, am o nevoie aproape animalică de a mă ocupa de mine, de a mă identifica cu locul, eu m-am văzut aici.”
O aud pe Carmen Bayer, râde și râsul ei are culoarea veselă a ochilor ei albaștri, la ARTHOUSE e en garde în duelul cu propriile modalități de exprimare, aici trece de la poezia feminității la arhitectura satului: “îmi plac provocările, îmi place să mă adaptez unei teme concrete, așa mă dezvolt ca persoană dar și ca artist. Am încercat să păstrez cromatica specifică a satului, în lucrările mele am albastrul, verdele și griul caselor din Gărâna. Am aflat că bogăția griului de aici este dată de amestecul albului cu cenușa. Așa făceau odinioară localnicii când își vopseau pereții caselor. De aceea am pus și eu în albul folosit cărbune. Aceste lucrări vor merge poate cândva mai departe și de aceea îmi doresc să suprind un moment, o stare a satului prin cromatica aleasă”
Sorin lasă mâna jos de la ochi, trebuie să repar asta, nu știu cui îi face mărturisirea, dar nici nu are importanță, la ARTHOUSE fiecare este un ascultător și un povestitor, Ema Harris și Lili șușotesc, deși nu doarme nimeni, dar pare ceas de taină în grădină “nu aș merge pe culori violente, m-aș juca cu saturația de acolo, cu verde.”
Adi, Adrian Sandu nu cred că le ascultă, o cută gânditoare i s-a desenat pe frunte în timp ce trasează pe pânză linii, e repetivitatea, multiplicarea cromatică a liniilor ca la Gerhard Richter: “Sunt linii sedimentate, este vorba de o memorie sedimentată. Culorile sunt, pentru mine,un fel de coduri, fiecare are o încărcătură emoțională, în spatele zidurilor caselor există oameni, pe care nu-i vedem, sunt generații trecute și actuale și mă interesează să redau toate aceste destine din perspectiva unui cod de bare, pe orizontală.”
Lângă el, Ema Harris Sîntamarian stă aplecată aupra lucrării, părul blond îi este singura exclamație a trupului, cu mâna dreaptă desenează, cea stangă o are întoarsă la spate, ca și cum în dreapta ar avea nevoie de toată concentrarea artistică; iau naștere hărți colorate, fotografii ale memoriei într-un limbaj geometric: “Nu mă interesează să arăt integritatea unui obiect, a unei case de exemplu, ci doresc să creez un fel de simulator al mai multor momente, căci totul se află în mișcare. Vreau să integrez părțile arhitecturale, să reconstruiesc astfel, cu ele, un nou spatiu. Le folosesc mai mult ca structură decăt ca subiect”.
Serge Gainsbourg cântă acum, Ema fredonează în ritmul liniilor geometrice, Lili pictează într-un tango al mișcărilor la masa lungă, are o coroniță de flori în par, îmi amintește de Frida Kahlo, își înmoaie pensula în caisul portocaliu al unor gânduri, cugetări despre titlul ales al simpozionului My home was my castle – Casa mea a fost castelul meu: “E nostalgia timpului trecut, e dorința de a redescoperi trecutul, de a-l înțelge și de a-l conserva. Dar exprimă în același timp și un regret pentru pierderea decenței arhitectonice, a decenței cromatice din Gărâna”.
Culori, emoții, zâmbete și creație, ces petis riens. Îi privesc lucrând și trăiesc nostalgia viitorului la ARTHOUSE Wolfsberg/Gărâna, așa cum spunea Ema. Cu o seară înainte de Ziua Porților Deschise e vânt și ne latră câinii, ca în poezia lui Tristan Tzara, o rândunică desenează linii geometrice în aer. Pregătim expoziția. Carmen mătură în grădină, Adi bate cuie in pereți pentru lucrări, eu spăl pe jos în atelier, Lili scutură covoarele, e o tăcere plăcută între noi sub streașina casei, e curat, ne privim, o broască se ghemuiește nedumerită la pragul încăperii ce a fost atelier, acum sală de expoziție, un melc a obosit în încetineala sa pe pardoseala proaspăt spălată, Lili aprinde lumânările. Ne întâlnim cu toții pe terasa cu obrazul spre Valea Lupului, ascultăm muzica purtată până la noi de vânt.
În dimineața zilei de 12 iulie primim deja oaspeți. Horea CRIȘOVAN și Florin CVASA ne aduc noul cd my Real Trip, a cărui lansare va avea să aibă loc în cadrul vernisajului de la Galeria TRIADE din Timișoara aproape o săptămână mai tărziu. Casa se umple, TVR, Radio, localnici, prieteni, străini din Germania, discuțiile se leagă, vizitatorii sunt de acord că expoziția în sine are o arhitectură echilibrată, are o linie continuă, narativă, și prin faptul că este construită din serii de lucrări cu același format.
Privirile se îndreaptă spre cer. Doi bărbați, localnici, fiecare de-o parte a străzii, discută:
– Ce zici? Vine furtuna?
– Nu. O să plouă o oră, două.
– Dar nu vine furtuna?
– Nu.
Și amândoi se uită spre cerul ca un ochi mare albastru și tac. Și eu îi cred. Și ultima fărâmă de îndoială o destramă Mirela IACOB și Teodor POPA cu recitalul de jazz. Rochia roșie a Mirelei rămâne resemnată în dulap, dar de fapt soarele nu are nevoie decât de vocea Mirelei pentru a anula toate pariurile meteorologice, grădina ARTHOUSE e plină, râde cu noi, cânta cu ei, I feel good.
O zi mai târziu, rândunica iar se rătăcește în geometria ei, noi avem coronițe de flori în păr, ne regăsim cu toții sub ochiul cald al soarelui la recitalul de muzică renascentistă al formației Nomen est omen, susținut de Mihai Plămădeală și Anca Dobre. E muzică, e poezie, asculți cum îi ascultă strada, casele, au adus cu ei în vers și muzică trecutul în prezentul de la ARTHOUSE. Și, astfel, întâlnirea de la cea de-a V-a ediție a Simpozionului internațional de artă vizuală de la ARTHOUSE Wolfsberg/Gărâna s-a scris ca o poveste între două coperți muzicale. Așa cum aveau să fie și cele două vernisaje de la Timișoara – După Obicini, 17 iulie 2014, a expoziției personale Elisabeth Ochsenfeld de la Galeria Pygmalion, Casa Artelor, și a expoziției artiștilor invitați la simpozion, 18 iulie 2014,care a avut loc într-o altă Casă a Artelor a Timișoarei, la Galeria TRIADE, la Casa JECZA: “un loc binecunoscut de timişoreni. Aici a trăit sculptorul Peter Jecza, personalitate de marcă a artei româneşti. Ţi se permite să intri. Încet-încet, te afli în intimitate cu o lume care te îmbie. Eşti de-al casei deja, cum îmi mărturisea gazda noastră”, Sorina JECZA.
Horea Crișovan însoțește muzical ambele vernisaje, la TRIADE însă are loc in acelasi timp lansarea cd-ului său my Real Trip.
Pe prima copertă muzicală de la TRIADE semnează Aura TWAROWSKA, mezzo-soprană la Opera de Stat din Viena, prietenă de suflet a ARTHOUSE, acompaniată la pian de Silviana CÎRDU, într-un recital cu lieduri de Chopin.
Unele întâlniri înmuiate deja în penița timpului trecut au forța de a caligrafia mai departe în prezent și mai departe, în viitor. Împăratul din Alice în Țara Minunilor dă sfatul să te oprești acolo unde este sfârșitul. Povestea ARTHOUSE Wolfsberg/Gărâna nu are însă un sfârșit, ea continuă anul viitor cu titlul KEEP CALM AND CALL THE WOLF.
