Joi, 10 aprilie 2014, de la ora 12.00, la sediul Filialei Cluj a USR, va avea loc o masă rotundă dedicată lui V. Fanache (1934-2014). Cu acest prilej va fi lansată, în format electronic, lucrarea ”V. Fanache. Schiţă bio-bibliografică însoţită de comentarii critice”. Culegere alcătuită de Adrian Tudurachi. Îl vor evoca, alături de Adrian Tudurachi, Ion Vartic şi Cornel Cotuţiu. Moderator: Irina Petraş.
”…Eu l-am cunoscut după ce s-a întors de la Paris, cînd începuse să publice la „Steaua” şi cînd lucra la eseul despre Caragiale. Se transferase între timp la Facultatea de Filologie, cu un statut cam incert la început, lezînd, se pare, anumite orgolii ale „greilor” de acolo. Prin formaţia sa solidă, nu se afla însă în inadecvare cu exigenţele instituţiei, ca să nu mai spun că era o persoană agreabilă, cu un umor fin şi cu o vocaţie societală a existenţei. E prin natură un convivial şi prin educaţie, un om subţire, nu lipsit în societate de gustul unei discrete gesticulaţii protocolare şi galante. În intimitate, are cîteva tabieturi şi o meticulozitate cu staif, de om aşezat şi cu simţul estetic al lucrului bine făcut. Cultivă cu rafinament „arta minoră“ a gastronomiei şi a bîrfei subţire şi gratuite. Conformismul relaxat al acestei domesticităţi uşor estetizate, asociat contactului activ cu valorile fundamentale ale culturii române au dezvoltat în sensibilitatea scriitorului un intens sentiment patriotic; unul care nu se consumă retoric, ci este expresia afectivă a conştiinţei apartenenţei la un spaţiu matricial. E o fervoare interioară care a rodit exclusiv intelectual.
Experienţa franceză a avut prin urmare nişte consecinţe spectaculoase. A publicat patru cărţi care constituie, fiecare în parte, repere esenţiale în interpretarea şi valorificarea subiectului respectiv. Iată-le: Caragiale (1984), Eseuri despre vîrstele poeziei (1990), Bacovia. Ruptura de utopia romantică (1994) şi Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Lucian Blaga (2007). Se observă numaidecît: explorări în întreaga geografie naţională a literaturii, având ca teme trei scriitori canonici şi un fel de istorie internă a poeziei româneşti, urmărită prin „aventura” câtorva invarianţi ai ei în imaginarul mai multor poeţi, de la I.B. Deleanu la Adrian Popescu şi Mircea Dinescu. Istoricului literar, dominant în primele volume, îi ia locul aici criticul subtil care, asimilînd o bibliografie de specialitate la zi, operează asupra textului cu idei şi „forme” critice. Dar mutaţia de adâncime e de la studiul doct şi didacticist, împănat cu o erudiţie fastidioasă (unul specific tipului tradiţionalist de cercetare universitară), la o interpretare de factură eseistică, într-un limbaj riguros conceptualizat şi totuşi imaginant, reflexiv şi sensibil totodată; limbaj cu o corporalitate densă şi cumva fragedă, de natură vegetală. Metodologic vorbind, avem de-a face cu o critică imanentă; o „coborîre” în organismul textului şi descifrarea acestuia din interioritatea lui vorbitoare. Se înţelege că „ascultarea” nu-i posibilă fără un instrumentar teoretic redutabil şi nici fără intuiţie şi talent.
Într-o eventuală bibliotecă critică oricît de exigentă, eseurile despre Caragiale, Bacovia şi Blaga sunt cărţi de raftul întâi. Prin expresivitatea şi subtilitatea analitică, ele rămân nişte performanţe ale genului, dar, în aceeaşi măsură, contribuie esenţial la definirea unor fenomene literare paradigmatice, cu substrat existenţial, numite caragialianism, bacovianism şi blagianism. Acestea sunt de fapt tipuri organice ale culturii române şi nu doar mărci identitare ale unor opere literare.” (Petru Poantă despre V. Fanache)
